Dacă stau mai mult de o lună într-un loc viaţa începe să mi se pare jalnică, săptămânile trec repede, mâncarea nu mai are gust, somnul nu mă mai odihneşte, dimineaţa nu am nici o poftă să mă dau jos din pat, nici la serviciu nu aş sta prea mult dar nici acasă parcă nu am ce face. Toate astea din cauză că nu se mai întâmplă nimic neprevăzut în afară de dramele personale ale celorlalţi care încep să mă intereseze îngrijorător de mult.
Singurul tratament e să iei un rucsac în spate şi să mergi cât vezi cu ochii. De data asta am plecat în Dublin, cu singurul plan fix făcut cu o seară înainte la întâlnirea de vineri seară cu colegii care m-au pus să promit că merg să văd
fabrica Guinness. Se pare că e ruşine mare să nu bifezi şi destinaţia asta dacă ai vizitat oraşul. Dublin, la fel ca Bucureşti suferă de un mare inconvenient geografic, spre deosebire de dragul meu Cluj, nu sunt aşezate între dealuri. Din cauza asta călătorul venit din părţile mai mărginaşe ale ţării este lipsit de plăcerea de a căsca gura impresionat de numărul de clădiri, de şosele, de maşini şi de furnicarul de oameni.
Totuşi în Dublin poţi să compensezi cu o vizita la fabrica de
bere pentru că în cel mai înalt punct este amenajat un bar rotund de unde se poate vedea tot oraşul. E drept că ai impresia că mai mult de jumătate e acoperit de
clădirile fabricii.
Isteria MJ a lovit şi Irlanda şi am avut plăcerea să ascultăm numai melodiile lui pe tren şi la fiecare terasă. Eu nu sunt foarte întristată pentru că am o bănuiala că s-a transformat în
muză. Ne-am întors spre casă exact la timp ca să prindem ultimele raze de soare în
parcul Phoenix şi să deranjam
căprioarele de la cină. Nu am stat foarte târziu în oraş pentru că a doua zi ne-am trezit devreme ca să mergem la un
târg de cai în centrul oraşului. Eu aş fi luat unul
negru dar stăpânul nu a avut bani mărunţi să-mi dea rest. M-am uitat la el cel puţin o jumătate de oră ca să fiu sigură că fiecare detaliu e perfect. Nu sunt o mare specialistă, dar mie aşa mi s-a părut.
