"La vremea când tenebrele nopții par să ascundă sărăcia vieții, a străzilor și a lucrurilor, la vremea când ne tragem cu toții sufletele prin casele, prin odăile, prin paturile noastre, am senzația că ne vom contopi cu visele, cu fanteziile țesute din belșugul de altădată, din edificiile dispărute și din legendele Istanbulului, care au rămas cu mult timp în urmă. Bezna serilor reci de iarnă, care coboară ca o poezie peste mahalalele pustii de la periferie, dincolo de lămpile palide de pe străzi, îmi face plăcere și pentru că astfel suntem feriți de privirile străine ale occidentalilor, dar și pentru că ea acoperă mizeria orașului, pe care vrem să o tăinuim, plini de rușine."
"Istanbulezii din vremea mea, care, spre deosebire de înaintașii lor mândri și cu dare de mână, se îmbracă arareori în culori strălucitoare, în roșu, în portocaliu strălucitor, în verde, îi lasă la început călătorului venit din afară impresia că se supun unor uzanțe tainice, străduindu-se să nu atragă atenția prin veșmintele lor. Desigur că o asemenea uzanță tainică nu există, dar există, în schimb, un intens sentiment al melancoliei, care sugerează o uzanță a smereniei. Sentimentul de înfrânagere și de pierdere care s-a abătut treptat asupra orașului în ultimii o sută cincizeci de ani își lasă pretudindeni amprenta sărăciei și a ruinei, de la peisajele alb-negru la îmbrăcămintea istanbulezilor."
"Toate civilizațiile sunt pieritoare, asemenea morților din morminte. Iar noi știm că civilizațiile care și-au împlinit ciclurile nu vor mai reveni niciodată, la fel ca morții noștri."
"Știind cât de mare este la noi dorința oamenilor de a coborî primii de pe vapoare sau din alte mijloace de transport, n-avem cum să-i oprim pe cei care sar de pe vas înainte ca acesta să acosteze la Haydarpasa, chiar de-ar fi să strigăm 'primul care sare e măgar!'".
"Este posibil să-l asemănăm pe 'enciclopedistul' nostru cu adevărații colecționari învăluiți în melancolie care, după o deziluzie personală, încep să strângă și să acumuleze instinctiv ba una, ba alta, renunțând la dragoste și la oameni, și care-și consacra întreagă viață acestei îndeletniciri."
"Transformarea orașului lor, care se nutrea cândva din abundența întregului Orient Mijlociu, într-o așezare tristă și nevoiașă, în ruină, care-și epuizase resursele și care fusese treptat distrusă de războaiele declanșate de Imperiul Otoman cu Occidentul și cu Rusia, îi preschimbase pe istanbulezi într-o gloată introvertită și naționalistă, care suspecta în permanență tot ceea ce provenea din afară, din locuri îndepărtate, de la occidentali și, de fapt, tot de era novator, tot ceea ce purta influențe străine."
"Numai că, o dată ajuns în Istanbulul anului 1843, Nerval este atent nu la propria-i melancolie, ci la ceea ce ar putea să-l determine s-o dea uitării.Pornise, de fapt, în călătoria orientală tocmai pentru a se desprinde de suferințele sale sufletești sau, cel puțin, pentru a și le ascunde sieși și celor din jur. După cum afirmă într-o scrisoare adresată tatălui sau, 'avea să le dovedească oamenilor' că episodul cu nebunia și cu ospiciul, petrecut cu doi ani în urmă, fusese 'urmarea unui simplu accident', fără nici un fel de consecințe, adăugând, plin de speranță, că era cât se poate de sănătos."
