Niciodata nu a inteles oamenii care nu se pot desparti de orasul natal, care se nasc si traiesc impacati fara sa se intrebe niciodata ce se afla dincolo de usa casei, dincolo de gardul gradinii, dincolo de marginea orasului, dincolo de orizont si dincolo de mare. Nu a simtit niciodata mirosul familiar al casei pe care il recunosti dupa ce ai venit din vacanta, care te intampina prima data cand deschizi usa si care iti spune primul bun venit.
Recunosti mirosul la fel cum iti recunosti chipul in oglinda, e al tau si e al celor dragi tie. Se schimba o data cu tine, miroase a lapte acrit pe piele de bebelus, a batran, a curat, a pisica sau a caine, a depresie, a impact intre trupuri sau a cearta. Miroase ca mancarea ta preferata si miroase a somn cu vise. Hoinarul nu stia toate astea pentru ca nu se intorcea in aceeasi casa daca pleca pentru o saptamana. Intotdeaunea vedea orasul exact asa cum era, fara sa isi aminteasca nici un prieten, nici o intalnire, nici un sarut, vedea doar strazile si cladirile si parcurile. Nu recunostea pe nimeni pe strada si nu il saluta nimeni.
Nu a avut niciodata mai multe lucruri decat ar incape intr-o valiza si dulapul nu ii era prea plin de obiecte inutile. Lasa in urma tot ce nu putea duce cu el. Nu isi amintea oamenii pe care i-a cunoscut si nu ii era dor de locurile care au ramas in spate, era mai atras de cei pe care urma sa ii intalneasca si de ce avea sa vada la urmatoarea oprire. Nu iubea pe nimeni doar pentru ca ii amintea vag de cineva pe care l-a cunoscut cu mult timp in urma.
Vedea toti oamenii exact atat de frumosi, de isteti, de buni, de harnici pe cat erau, pentru ca privirea nu ii era deformata de momentele petrecute impreuna. Vagabondul nu facea poze, nu cumpara suveniruri, nu avea amintiri si tot ce isi dorea era sa nu traiasca destul de mult incat sa vada toate locurile din lume sau sa aiba picioarele prea batrane. Orasul lui preferat era cel pe care urma sa-l vada, locul preferat era cel in care urma sa ajunga.
