vineri, 18 iulie 2008

Frumuseţea şi norocul V

Călugărul măngâie cu mâna calul din pietre şi pe măsură ce îl atingea uşor, pietrele păreau să se combine, topind culorile una într-alta. Făt Frumos strânse tare din ochi şi îi deschise abia după ce-i frecă zdravăn cu pumnii. O mândreţe de cal la fel de gri ca şi drumul îşi scutura coama de praf.


Bătrânul îi dărui calul ca să o găsească pe fată şi îi spuse şi cine era cel ce îi pricinuise tot necazul.


Prinţul Întunecat crescuse foarte fericit ca toţi copiii cu tată împărat şi cu mamă foarte frumoasă până când regina s-a îmbolnăvit de o boală fără leac. Au fost aduşi vraci şi vrăjitori care au făcut fierturi, au cântat, au descântat şi până la urmă au ridicat neputincioşi din umeri. După moartea soaţei, împăratul i-a alungat pe toţi tămăduitorii şi l-a ţinut pe lângă el doar pe cel mai puternic dintre vrăjitori care i-a spus de la bun început că unele lucruri nu pot fi evitate. Şi-a pus slujitorii să golească castelul de toate lucrurile de preţ şi i-a cerut vrăjitorului să aducă norii ca să nu mai vadă soarele atât cât i-a mai rămas de trăit.


Nu l-a mai interesat nici copilul, rătăcea doar ca o stafie cu ochii goi prin încăperile uriaşe care răsunau a pustiu. Băiatul a fost crescut fără jocuri, ca un om mare, mereu îmbrăcat în haine negre pentru că nu era nimeni care să pună capăt acelui doliu nesfârşit. După câţiva ani nu-şi mai amintea aproape deloc de mama lui, mai ştia doar cum într-o seară venise să-l sărute pe frunte înainte să adoarmă, îşi plecase capul puţin într-o parte şi luna desenase umbre moi pe chipul ei palid şi pe pletele lungi şi negre.


Înainte să împlinească optsprezece ani, Prinţul Întunecat a trebuit să stea pentru a doua oară la căpătâiul patului de moarte al unui părinte. Cu vocea slăbită, îmbătrânit înainte de vreme, tatăl l-a chemat ca să-i dea cu ultimele cuvinte sfaturile părinteşti de care l-a lipsit în toţi anii în care a devenit bărbat:


- Fiule, înţeleg acum că am greşit, durerea m-a orbit destul de tare încât să văd mai mult ce am pierdut decât ce mi-a rămas. Pe mine m-a făcut fericit frumuseţea, mi-a lipsit norocul să o am până la sfârşit.


Rămas singur, prinţul a cerut sfat de la singurul om care pe care l-a avut aproape tot timpul în care a crescut. Vrăjitorul ştia că tânărul era o ameninţare dacă ar fi dorit vreodată să se ocupe de treburile împărăţiei. Nu putea să-l omoare pentru că poporul asuprit s-ar fi răsculat, trebuia să se folosească în continuare de autoritatea pe care o avea sângele prinţului şi să conducă ca şi până atunci ca şi prim sfetnic.


Plin de viclenie i-a spus că regele a vrut să spună că nu poate fi fericit decât dacă are frumuseţea. L-a sfătuit să trimită oameni în cele patru vânturi ca să găsească cele mai frumoase lucruri şi să se înconjoare de ele. Camerele palatului au început să se umple cu flori vrăjite care rămâneau mereu proaspete, cu pietre scumpe, tablouri, sculpturi, bijuterii, straie bogat împodobite. Dar orice aducea, palatul îi părea prinţului la fel de gol şi încântarea dura numai până în momentul în care reuşea să obţină încă o bucată de frumuseţe cumpărată cu bani sau căştigată prin luptă. Mereu în căutarea a ceva şi mai frumos nu mai avea timp să plece urechea la suferinţa poporului său.


Vestea despre frumuseţea nemaiauzită a fetei din Ţara Albă a ajuns până la el şi vrăjitorul i-a dat o sticluţă verzuie cu un parfum care să o facă pe fată să-l urmeze fără dorinţe şi fără amintiri şi un cal murg cu aripi care să-l ducă într-o clipită până la ea.

Un comentariu:

BabyBoo spunea...

Astept continuarea...ca ne dai cu picatura