vineri, 14 martie 2008

Frumusetea si norocul I

A fost o data ca niciodata, ca de n-ar fi nu s-ar mai povesti, o tarisoara mica, Tara Alba, intr-un colt de lume unde timpul impietreste, oamenii sunt linistiti, si copii stau pe strada pana tarziu in noapte fara sa se sperie nimeni ca vreo vrajitoare, sau vreun duh rau le-ar putea face vreun rau.

In Tara Alba o fata maruntica cu ochi albastri si parul negru s-a indragostit de un tanar subtire si inalt si au pornit nedespartiti sa imparta dimineti, si seri, si saci cu sare. De cand e lumea lume, si soarele rasare neobosit ca sa alerge pe bolta pana seara, unde sunt doi o sa mai fie inca unul, pentru ca daca soarele alearga si nu sta pana tarziu in pat si omul trebuie sa alerge, daca nu pentru el atunci pentru altul.

Intr-o buna zi un calugar batran ca vremea, cu haine negre sfartecate de maracini si nopti dormite pe pietrele drumului s-a lasat purtat de drum pana in Tara Alba si a batut si el la poarta unei casute albe care parea casa de oameni cumsecade. Cei doi l-au primit, i-au dat din tot ce aveau mai bun in casa, l-au culcat in patul lor si au dormit pe jos pentru ca asa era obiceiul in capatul acela de lume.

Mai intremat, batranul s-a pregatit de plecare si le-a spus ca un singur lucru mai lipseste din casa si el vrea sa li-l dea. S-a cautat bine prin haine, a scos o margica mica, neagra, cat un bob de grau si i-a spus femeii s-o puna la san. Si margica s-a transformat mai repede decat ai avea timp sa te dezmeticesti intr-o copila plapanda si usoara ca un fulg. Tatal curios a luat-o ca s-o vada mai bine asa micuta cum era, a intors-o, a ridicat-o in lumina, cu mare grija ca sa nu o sparga si i-a dat-o inapoi femeii.

A ridicat din umeri si a zis cu naduf:
- Eu pe asta n-o marit cu toata Tara Alba! Da asta nu-i necaz femeie, ca om avea si noi pe cineva pe langa casa cand om fi batrani...

Batranul s-a intors din pragul usii pentru ca era gata sa plece si le-a zis:
- Vorba pe care ai zis-o nu a fost vorba buna, ca frumusetea ii mai mare necaz la casa omului.

Dar oamenii au prins drag de copila, chiar asa slabuta si palida cum era si copila crestea vazand cu ochii. Minunea si mai mare era ca se facea tot mai frumoasa, cu fiecare zi. Cateodata li se parea ca dimineata era si mai frumoasa decat o culcasera cu o seara inainte, dar s-au linistit la gandul ca toti parintii isi vad copiii frumosi.

Si-au dat seama ca nu-i lucru curat doar cand copila a inceput sa faca primii pasi si sa vrea sa iasa la soare. Ceilalti copii se opreau minunati din jocurile lor si incepeau sa-i culeaga flori, sa-i aduca pietricele colorate si gaze si ce mai gaseau si ei prin praful drumului. Ai fi zis ca nimic nu-i face mai fericiti decat sa vada un zambet cat de mic pe fata frumoasei.

La inceput fata a zambit cu toti dintii ei ca margaritarele dar pana la urma s-a plictisit si nu a mai zambit deloc si ar fi vrut sa se joace la fel ca ceilalti. Si-a dat seama ca nu se poate uita la jocurile lor decat din spatele ferestrelor. Timpul trecea, vestea despre frumusetea ei a trecut dincolo de hotarele tarii si florile, pietricelele si gazele s-au transformat in scoici din mari de la marginea lumii, si pietre pretioase, si pasari colorate si cate si mai cate minuni poate nascoci mintea omeneasca.

Cumva cea mai delicata si mai scumpa bijuterie nu mai facea nici macar cat o gaza.

Frumusetea si norocul II

2 comentarii:

cris spunea...

atat??? urmarea???? ce m-ai captivat!!

Armand spunea...

urmabuna in episodul urmator :P