marți, 26 mai 2009

Trei

Eram sigură că liceul o să fie cea mai glorioasă perioadă din existenţa mea încă de când am memorat versurile de la Liceenii pe la zece ani. Nici nu e de mirare că înainte de prima zi de şcoală nu am reuşit să adorm câteva nopţi gândindu-mă cu ce să mă îmbrac. Ştiu şi acum că aveam materialele pentru o fustă scurtă de piele şi o cămaşă de saten, care din păcate nu au trecut niciodată din faza de desen. Oricum vremea a fost dezamăgitor de ploioasă şi de rece în septembrie în acel an.

Convingerea mea că acea perioadă e obligatoriu destinată lucrurilor măreţe m-a adus câteva săptămâni mai târziu pe o scenă la casa de cultură, alături de alte cinci fete. Una dintre ele a optat pentru o rochiţă albastră cu volănaşe care te uimea mai ales prin faptul că era disponibilă şi pentru vârste mai mari de patru ani. Ca să fie completă impresia, a ales şi o pereche de strampi groşi albi şi pantofi de lac fără toc. Acum nu reuşesc să înţeleg de ce hainele ni s-au părut tuturor atât de ridicole, probabil pentru că pe atunci toţi încercam să părem mai mari.

Distracţia colegilor-spectatori a fost maximă când candidata noastră la titlul de cel mai frumos boboc a ales plină de încredere să nu spună doar câteva cuvinte la partea de prezentare, aşa cum ni s-a cerut de către organizatori. S-a lansat într-un măreţ discurs despre cifra trei şi felul în care a fost urmărită de acest număr până atunci. Momentele au fost insuportabil de lungi pentru că aşteptam cu câţiva paşi mai în spate, dincolo de cercul de lumină să înfrunt chipurile care se amuzau copios pe seama fetei care insista curajoasă să le spună tot ce învăţase pe de rost.





***

Contrar aparenţelor, postul nu este nici despre vestimentaţie, nici despre ce am spus eu şi nici măcar despre ce s-a întâmplat până la urmă.

Dar ca să nu vă las fără epilog, când a venit rândul meu am spus un minim de cuvinte, ceva în genul sunt la info, arăt bine şi sunt şi isteaţă. Cred că m-au crezut pentru că mi-au dat o coroniţă, un inel şi primii bani câştigaţi de mine. Cealaltă concurentă a supravieţuit şi ea fără să-şi piardă încrederea în sine pentru că am văzut-o iarna trecută în cea mai ridicolă haină de blană artificială, cu cel mai creţ breton şi cu cele mai roşii unghii lungi.

joi, 21 mai 2009

Vipère au poing, Hervé Bazin

"Non, je trouvais que la nature aurait pu, aurait du doter les mammifères d'un système de reproduction analogue à celui de fleurs. Les monoiques, de préférence. Voilà qui est propre, poétique, accessible à tous les regards. Si propre, si poétique que les fleurs, ces organes génitaux, servent à la décoration des salons et des chapelles."

luni, 18 mai 2009

Un om mic descoperă o lume mare

Tot timpul mi-am dorit o fereastră în faţa chiuvetei din bucătărie ca să am ce privi în timp ce spăl vasele. Când nu observ ce mişcă vecinii, sau ce mănâncă pescăruşii, mă uit la nori şi îmi amintesc că am aflat numai prin clasa a cincea că cerul nu se desenează numai agăţat în partea de sus a foii de hârtie, ci trebuie să cobori albastrul până lângă linia orizontului.

Cred că am fost indusă în eroare de prima pictură pe care am dus-o la şcoală la ora de desen, care avea cerul exact aşa. Era desenat de mama care a încercat fără succes să îmi arate cum se face un curcubeu cu o farfurie. Pe atunci eram mult mai familiară cu farfuriile decât cu curcubeele. Doar domnul Rogvaiv mi-a intrat în cap şi cum obţii culoarea verde când ai pierdut creionul din cutie.

Cu mult înainte, cam pe la mijlocul clasei a doua am aflat că învăţătoarea nu este o entitate care există numai în cadrul şcolii ci e o persoană care face piaţa şi cumpără pâine de la Arieşu la fel ca mama mea. Am fost atât de uimită de descoperire încât nici nu am îndrăznit să îmi imaginez că poate are un soţ ca tata, sau o fată, ca şi mine.

Oricum am înţeles atât de bine cum funcţionează treaba cu adulţii încât prin clasa a patra, plină de altruism, i-am cumpărat cadou din fondul clasei exact ce mi-aş fi dorit eu mai mult, păpuşa Barbie de la Agressione.

The little black fish, Samad Behrangi

Un peşte îndrăzneşte să vadă mai mult decât pârâul în care trăiesc perfect mulţumiţi toţi cei pe care îi ştie de când s-a născut.

"Death could come upon me very easily now. But as long as I'm able to live, I shouldn't go out to meet death. Of course, if someday I should be forced to face death - as I shall - it doesn't matter. What does matter is the influence that my life or death will have on the lives of others . . ."

vineri, 8 mai 2009

Hoy

Am părăsit pentru o perioadă, sper că nu foarte lungă, dansul pentru tag rugby. Sunt o împiedicată, mă bate ploaia şi vântul, îmi dau consecvent peste cap degetele de la mâna dreaptă şi ajung acasă murdară de noroi până în urechi. Mă simt un pic recompensată când am norocul să văd soarele apunând după o mare verde.

Viaţa e mai blândă dacă eşti pe tocuri.

miercuri, 6 mai 2009

Giant's Causeway


From Donegal and Giant's Causeway

Deşi am petrecut o grămadă de ore în maşină şi nu eram prea impresionată de pozele pe care le-am găsit pe internet, trotuarul uriaşului îşi merită reputaţia. Cea mai reprezentativă imagine pe care am găsit-o este o gravură pentru că după cum am putut observa şi singură aparatul de fotografiat nu se descurcă prea bine cu condiţiile de iluminare. M-am plimbat câteva ore căscând ochii mari şi nici eu nu am fost mulţumită de cauzele geologice care au dat naştere coloanelor, lava care s-a solidificat încet şi s-a crăpat ca şi pământul fără ploaie. Mie mi-a plăcut explicaţia pe care am auzit-o în trecere de la un alt român, "trepte de la Dumnezeu drăguţul".

Când le urci ca să vezi mai bine marea chiar ai senzaţia că au fost potrivite aşa pentru tine. Mi-am amintit că nu numai oamenii fac geometrie.