Frumuseţea şi norocul III

Partea I
Partea a II-a

Pe drumul înspre casă bobocii au înflorit în urma Frumoasei Fără Seamăn şi în noaptea aceea nimeni nu a putut să închidă un ochi în toată casa. Era mai multă lumină decât în miezul unei zile de vară pentru că fata zâmbea în somn.

A doua zi s-a trezit foarte devreme şi a ieşit din casă cântând după ce a făcut câteva piruete. A rupt o floare din grădină şi şi-a pus-o după ureche. Nu a făcut nici câţiva paşi pe drum şi i-a ieşit în cale un călăreţ pe un bidiviu mai negru decât noaptea şi mai frumos decât toţi caii pe care i-a văzut până atunci. Stăpânul armăsarului, un prinţ din altă ţară, subţire şi înalt, cu obrajii palizi şi osoşi, cu pletele şi ochii negri contrastând cu pielea străvezie descălecă sprinten şi spuse fără nici un zâmbet:

- Unde zoreşti aşa? Am venit din ţara mea îndepărtată doar ca să îţi văd chipul atât de lăudat.

Se apropie încă un pas de ea şi o suflare de vânt aduse dinspre el un parfum care o vrăji, ca amintirea unei fericiri demult uitate. Împietrită nu mai făcu nici o mişcare şi uită unde mergea şi de părinţi. El întinse o mănă cu degete subţiri şi o mângâie abia simţit pe păr şi de pe umăr înspre încheietura mâinii. Frumoasa Fără Seamăn simţi un fior pe şira spinării de parcă i-ar fi fost dintr-odată mai frig şi alunecă de pe picioarele moi. Prinţul Întunecat o prinse uşor şi urcă pe cal ţinând-o strâns.

Înainte să îşi poată veni în fire ceilalţi, armăsarul îşi desfăcu nişte aripi lucioase ca de corb şi îşi luă zborul înspre miazănoapte. În curând tatăl care ieşise tocmai atunci în prag nu mai văzu decât un punct şi apoi nimic.