Se poate și la noi

Pentru că orice motiv e bun să ieși din casă când ar trebui să te îngropi în cursuri am profitat de ocazia destul de rară de a-mi vedea o prietenă exploatată din greu de trustul pro. Si pentru că o ocazie așa de specială merită și o ieșire la fel de specială ne-am hotărât să mergem la unul din locurile care îmi plac foarte mult în București (http://www.chocolat.com.ro/).
 
Mă simt datoare față de ei, nu numai pentru că mi-au oferit ocazia să gust o rază de soare (un delir de prăjiturică) ci și pentru că mi s-a întâmplat un lucru care nu mai credeam că este posibil în peisajul nostru mioritic.
 
Singurul lucru bun la faptul că uiți în permanență tot felul de lucruri e că probabil atunci când îmbătrânești nu o să mai fii panicat de ideea că începi să fii un pic senil. Ar mai fi un lucru pe care vreau să-l semnalez înainte să intru în subiect, faptul că în seara cu pricina mă zbuciumam intens cu un gând rupt parcă din comediile romantice americane "mă sună sau nu mă sună, și dacă mă sună o să aud telefonul care stă frumușel în geantă"?
 
Atmosfera era atât de plăcută încât până și domnișoara care ne servea îmi părea o veche prietenă și aproape am făcut schimb de rețete de slăbit. Am plecat cu hihihi și hahaha și nimic nu mai părea că o să-mi strice seară, nici măcar după ce am ajuns acasă și am mai încercat să citesc în scârbă câteva pagini pentru examen.
 
Nu a fost așa pentru că în momentul în care am vrut să îmi pun telefonul să sune, un pic după miezul nopții, nu mai era de găsit nicăieri. După ce am făcut o examinare scurtă în geantă, casă, bucătărie, baie, dulapuri, buzunare, etc am ajuns la concluzia evidentă că telefonul a rămas o data cu bacșișul pe masă. De fapt partea surprinzătoare abia acum începe, pentru că atunci când am încercat să sun pe telefon, ca ultimă soluție disperată înainte să încep să mă iau singură la palme, mi s-a răspuns și mi s-a spus că pot să vin să-l recuperez a două zi.
 
Inca neîncrezătoare am mers la Chocolat dis de dimineață, gândindu-mă cam câți bani ar trebui să las ca recompensă. Mi s-a returnat foarte natural telefonul, ca și cum ar fi cel mai normal lucru cu putință. Mi-am dat seama că nu se poate calcula în roni sumă pe care ar trebui să le-o dau și pe lângă recunoștința mea eternă m-am gândit că nu le-ar strică și un pic de reclamă-http://www.chocolat.com.ro/ dacă nu citiți în mod normal ce scrie între paranteze.

Noaptea asta o sa dorm mai mult

Nu stiu cum se face dar eu daca nu dorm destul sunt suparata pe toti si toate de parca lumea se vede mai gri cu ochii pe jumatate deschisi. Nici mancarea nu mai e mancare, nici soarele nu mai e soare, nici iarna nu mai e iarna, nici Bucurestiul nu mai e Bucuresti (stiu cativa oameni de la mine din Ardeal care ar sustine ca in Bucuresti oricum mancarea nu e mancare, soarele nu e soare si nici macar iarna nu e iarna). Nu vreau sa ii contrazic dar mie mi se intampla un fenomen foarte interesant. Daca stau de vorba cu un grup de oameni unii dintre ei mi se par placuti, frumosi sau spirituali doar pentru ca ii compar cu ceilalti. Probabil in alt context, inconjurati de alte persoane, i-as vedea enervanti sau plictisitori.

Cam acelasi lucru am patit si cu minunata noastra capitala. Pentru inceput m-a izbit agitatia, agresivitatea, graba de a ajunge undeva sau niciunde a tuturor dar dupa un timp bunul simt adus la pachet de acasa mi-a sugerat ca daca nu vreau sa impiedic, sa enervez sau sa incurc la fiecare pas pe cineva trebuie sa trec si eu pe viteza repede inainte. Trebuie sa recunosc si ca am oroare de contacte fizice ocazionale, cu persoane aleatoare, indiferent de varsta, culoare, sex, ocupatie, inaltime, greutate sau parfum si din cauza asta incerc sa ma urc cat pot de rar in metrou la anumite ore si in autobuze sau tramvaie si nu ma vad niciodata a doua oara cu o persoana care are obiceiul sa iti puna mana pe genunchi sau pe umar cand discuta, sau care iti vorbeste de la o distanta mai mica de jumatate de metru.

Prima impresie nu a fost prea grozava, totul parea neingrijit si plin de praf, chiar si zonele acoperite de reclame stridente. Cladirile de inspiratie americana, cu fatade cu metal si sticla mi s-au parut ratacite, stinghere, molipsite si ele cate un pic de praful, zgomotul, gaurile si crapaturile din asfalt. Am avut impresia pe care trebuie sa o ai cand vezi un sac vechi si uzat cu cateva petice din matase sau satin. In mod sigur nu este un oras unitar, fiecare bucatica pare sa fi fost adaugata fara nici un respect pentru o identitate anterioara, fara sa se doreasca obtinerea unei armonii cu tot ce a fost facut inainte.

Si totusi nu se poate sa stai mult timp intr-un loc si sa nu incepi sa vezi macar ceva frumos pentru ca frumusetea este de obicei mai mult in ochii celui care priveste. Trebuie doar sa te uiti bine, sa alegi cate un loc care pare ca promite, sa il decupezi frumos cu mintea si sa uiti de tot ce ai vazut cu doi pasi mai inainte si sa il tii bine minte pentru ca data viitoare cand te intreaba prietenii din Ardeal daca iti place in Bucuresti sa poti sa le spui ca da si de ce.

de Octavian Paler

"Am învăţat că scrisul
Ca şi vorbitul
Poate linişti durerile sufleteşti"

Ce face omul cand nu invata pentru examen...

Au aparut si primele reactii la blog (as fi zis feedbackuri dar parca prea nu mai pot vorbi fara englezisme in ultima vreme) si mi-am amintit o zi simpatica din timpul generalei, cand aveam de scris o compunere. Normal ca era partea mea preferata sa merg si sa imi citesc minunatiile in fata clasei in timp ce ceilalti copii se luptau sa faca propozitii mai lungi de cinci cuvinte cu tot cu ajutorul mamicilor, taticilor, bunicilor si ce mai avea fiecare pe acasa.

Eu le scorneam fara nici un efort si chiar cu placere. Recunosc ca ma inspirau si lecturile intense din carti pe care nu prea reuseam sa le termin pentru ca mama fiind deja exasperata ca nu mai fac nimic toata ziua incerca sa imi limiteze timpul pentru citit. Strategia pe care o foloseam cu succes era sa arunc cartea in mare viteza sub pat cand intra intamplator in camera. Singura problema era ca nu prea mai reuseam sa le recuperez mai tarziu si imi era mult mai comod daca ma apucam sa citesc alta carte.

Intr-adevar multe dintre ele nu aveau oricum nici o greutate pentru ca in perioada in care eram si eu la varsta compunerilor cartile se vindeau la pachet, adica o carte buna si patru, cinci de umplutura. Romanul dornic de citit, cu un singur canal la televizor, fara prea multe ziare si care nu avea pe ce sa cheltuie banii cumpara la gramada cartile pentru a pune mana pe una care merita. Cam la fel cum trebuia sa cumperi peste la fiecare kilogram de faina.

Imi amintesc ca o data aveam ca tema la compunere "Dimineata pe lac" si nu aveam nici un fel de idee cam cum ar arata si ce s-ar intampla intr-o dimineata pe lac. Am apelat si eu la ajutorul adultilor si tata, om cu mult simt al umorului , mi-a zis sa scriu ca erau langa lac o broscuta si o pereche de indragostiti si la toti trei le era frica de o barza care se plimba printre trestii. Bineinteles ca dupa ce s-a distrat bine, mama mi-a zis sa nu ma iau dupa el si sa ma gandesc eu la altceva. Nu am scris poanta tatalui in compunere dar am facut o infloritura de cateva pagini care se putea rezuma la faptul ca barza vrajita de frumusetea diminetii a ratat micul dejun, adica broscuta, care era si ea captivata de priveliste.

Ca sa rezum primele concluzii despre blog "scriu frumos". Oare mai vrea cineva sa citeasca ceva frumos azi?

Cu trenul…

Se pare ca nu este chiar asa de adevarat ca inceputurile sunt mai grele, primele randuri din blog au venit parca de la sine. Poate si pentru ca eram sigura ca vreau sa ma apuc de unul. In schimb cand a venit vorba de continuare nu a fost chiar asa de usor. Nu am reusit sa ma lamuresc despre ce vreau sa scriu, cum as putea sa nu ii plictisesc pe cei interesati. La un moment am avut chiar tentativa sa scriu despre ce ma ocup eu intr-o zi normala. Poate nu chiar una dintre cele mai obisnuite zile pentru ca pe astea le-as putea rezuma foarte rapid la trezitul de dimineata, sfertul de ora din baie, imbracatul, metroul, monitorul de la servici, metroul din nou, monitorul de acasa, o carte ca sa pot adormi si somn, ci una din zilele in care oamenii pe care ii intalnesc imi fac ziua mai interesanta.

Daca de cei pe care ii vad pe strada ar fi foarte simplu sa vorbesc, pentru ca probabil nici nu s-ar recunoaste in descrierea facuta de o straina la prima impresie, pe cei pe care ii vad mai mult de o singura data, pe cei care au si un nume nu cred ca ar fi la fel de corect sa ii expun. Faptul ca eu gasesc o oarecare consolare in a ma pune in randuri pentru altii nu imi da dreptul sa ii pun pe ei in situatia in care sa se vada intr-o oglinda mai mult sau mai putin obiectiva. Oricum ar fi ei, chiar si oamenii simpli cu care am o conversatie banala pe tren ma fac sa simt ca sunt un pic mai bogata.

Este o mica exceptie totusi la ultima afirmatie. Un domn imbracat simplu a intrat in vagon, s-a asezat, si-a tinut capul in maini cateva momente si a spus foarte teatral ca era sa faca o mare prostie, sa se arunce din tren. Nimeni nu a spus nimic, ca si cum daca o sa ignoram ce am auzit ar fi ca si cum nu s-a intamplat nimic. M-am simtit destul de mizerabil pentru ca primul meu gand a fost ca dupa ce o sa auzim o poveste o sa astepte de la noi niste bani. Poate erau si motive perfect logice pentru care nu l-am crezut, dar mi-e groaza ca la un moment dat o sa intalnesc un om care nu mai are nici o speranta si eu o sa ma gandesc ca asist la o sceneta repetata la nesfarsit ca sa faca un ban cinstit.

Dintre toti oamenii pe care ii intalnesc m-as lipsi cu mare bucurie de cei care se cred un pic mai destepti decat altii si vor sa castige cativa arginti din bunatatea si mila celorlalti pentru ca interactiunea cu ei ma face si pe mine un pic mai meschina, un pic mai insensibila la necazul celor din jurul meu. E urata o lume in care in momentul in care auzi de o incercare de sinucidere te gandesti ca trebuie sa te cauti in portofel.

Pentru ca trebuie sa incep de undeva…

Incep sa ma simt depasita in aceasta noua era a comunicatiei… Se pare ca acest spatiu virtual nu apartine in totalitate varstei predestinate acceselor de acnee pentru ca tot mai multi politicieni si oameni care au multe de spus, si le place sa fie ascultati, s-au prins de ideea ca exista un mod foarte facil de a transmite ideile care ti se zburatacesc prin cap. Et voila, m-am apucat si eu de-un blog.

Pe deoparte pentru ca am o dependenta de un anumit caiet din casa in care scriu ca sa nu urlu (am si eu vecini de scara si familie preocupata de binele si stabilitatea mea mintala pe care i-as ingrijora fara motiv) si pe de alta parte pentru ca nu as vrea sa-mi pastrez ideile numai pentru mine. Chiar si cand scriu in caiet am placerea sa ma gandesc ca ma adresez unui viitor cititor necunoscut.

Trebuie sa fiu realista si sa recunosc ca nu am o parere chiar atat de buna despre talentele mele literare incat sa planuiesc sa-mi vad ideile intre coperte si nici nu am gasit o varianta plauzibila in care cineva sa dea peste ce-am scris.

Si cu asta am incheiat argumentatia pentru un blog al meu. Ca sa citez pe un bun prieten, voi raspunde la intrebarea “de ce” cu un simplu “pentru ca pot”.