Am văzut prea multe bloguri în ultima vreme şi am rămas cu senzaţia că sunt doar o altă voce din mulţime, că scriu în van şi doar pentru nişte cunoscuţi care nu au altă modalitate să afle ce mai fac. Nu e o problemă dacă spui cuvinte care nu sunt interesante şi nu sunt ascultate pentru că cuvintele zboară. Cu scrisul parcă e altceva, scrisul rămâne.
O să las o altă voce, mai tânără şi mai entuziastă să continue pentru o perioadă, până când o să aflu din nou de ce îmi place să scriu.
Here goes:
Labirintul unui vis
Plutind adânc, poate lin, în al meu
Poate-n acest, poate veşnic
Întunecat, luminos ocean rece
Stau singur, da singur eu...
Privesc poate simt cum timpul trece
Şi mă mişc, da mă mişc
În acest loc ştiut, poate acum tainic
Da tainic, în sfârşit tainic
Străin pentru că acum văd, da văd
În sfârşit în depărtare, o lumina
După ea eu întind mâna, da eu sunt!
Eu sunt pentru că vreau
Sau poate vreau pentru că sunt.
Dar atunci aici eu singurul, sunt
Da, singur într-un univers
În neantul de după două pleoape
Dar iată că lumina
Prin a ei străfulgerare
Întunericul îl străpunge
Iar în spatele cortinei, e alta
Alt univers dar totuşi acelaşi
Aici eu singur rătăcesc prin ceaţă
Da singur, din nou singur
Şi acum aştept, da aştept
Aştept o lumina sau un fulger
Ceva care să străpungă încă o cortină
Şi încă una şi încă alta
Până cortina pleoapelor mele se va deschide
Da, până la urmă se va deschide
Iar dincolo de ea va fi o lume
Da o lume, în care eu şi alţii sunt
Unde şi eu şi noi aşteptăm
Da aşteptăm, aşteptăm o lumina sau o străfulgerare
Aşteptăm ceva care va deschide cortina unor pleoape
Da cortină unor pleoape, cele ale unui Creator.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu