Dacă nu i-aş fi văzut de la câţiva metri distanţă nu mi-aş fi dat seama că ei sunt printre ultimii titani cu zece degete la o mână. Pot să le mişte cu viteze ameţitoare ca să scoată sunete incredibile pe care dansează înnebunite şi picăturile de ploaie de pe pelerine. Pot să facă lumină în mijlocul nopţii şi pot să facă să curgă de sus râuri de neoprit de apă care s-au oprit de la sine abia după ce s-a topit şi ultimul sunet de chitară.
Cel mai surprinzător e că mi-am dat seama de toate astea din spatele celor mai înalţi oameni pe care i-am întălnit în Bucureşti. Am sărit, m-am ridicat pe vârfuri, mi-am lungit gâtul. Aş fi putut găsi momente mult mai bune în care să mi de îndeplinească dorinţa să găsesc băieţi mai înalţi decât mine. Haha, foarte amuzant, peştişorule auriu! Sper că nu o să îmi strici şi dorinţele cu pacea mondială şi dispariţia foametei!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu