Pe peron

O mămică cu două fetiţe cam de aceeaşi vârstă aşteaptă nerăbdătoare trenul pentru Mangalia. Plictisită groaznic după câteva minute cea mai mare întreabă:
- Cât e ceasul?
- Mai sunt 30 de minute.
- Asta înseamnă o jumătate de oră?
- Da.
După o mică competiţie de sărituri cu broscuţe de plastic pe lungime fixă, câştigată detaşat de cea mai mică dintre ele, au început să expună argumentele obiective pentru care e imperios necesar să desfacă agrafele nou cumpărate. Mămica a renunţat destul de rapid la orice rezistenţă, răzbită mai mult de căldură decât de coaliţia celor două. După ce s-au certat cu îndârjire care să le ia pe cele roşii, roz şi portocalii şi care pe cele albastre, verzi şi galbene au aruncat ambalajele la coşul de gunoi demonstrănd încă o dată buna creştere.

După plecarea trenului spre mare, un grup numeros cu evidente rădăcini bengaleze, cu femei care purtau fuste roşii de dantelă, paiete şi năframe cu flori sub stratul destul de serios de praf şi bărbaţi cu bustul gol şi cu sticle de bere la pet s-au aşezat cu mult zgomot ca să aştepte şi ei un alt tren.

O fetiţă foarte bronzată, cu ochii şi mai verzi din cauza asta, cu un maieu murdar şi părul încălcit a călcat cu tălpile goale în ultimele rămăşiţe de apă dintr-o baltă în curs de evaporare în drumul spre coşul de gunoi care părea să promită un mod plăcut de a face timpul să treacă mai repede. S-a ridicat pe vărfuri şi a descoperit cu multă încântare că agrafele nu erau ambalate doar în celofan, ci aveau si un desen colorat pe o bucată mică de hârtie. L-a luat şi l-a arătat cu multă satisfacţie fratelui ei la fel de desculţ, la fel de murdar, la fel de bronzat, cu ochii la fel de verzi dar nu destul de înalt încă încăt să vadă ce este într-un coş de gunoi.