Ţărişoara mea

M-am pornit spre casă cu mare greu şi cu emoţii, nu numai din cauza faptului că urma să traversez tot continentul cât pentru că mă gândeam că după cât de minunată îmi aminteam ţara asta o să fiu ca în sânul lui Adam în România şi nu o să mă mai dau dusă între străini orice ar fi. Tot drumul am visat la sarmale, zăpadă, brazi, dealuri, cadouri, soare, prieteni şi familie.


Înainte să aterizez în Bucureşti am remarcat stratul portocaliu de deasupra oraşului, nu sunt expertă dar bănuiesc că s-a format din cauza poluării. După ce am reuşit cu mari eforturi să evit toţi taximetriştii care se ofereau cu mare drag să mă salveze de câteva sute de euro m-am urcat într-unul din taxiurile care aşteptau în zona de plecări. A durat mai mult să ajung până în centru decât a durat să zbor din Praga până în Bucureşti şi asta în preajmă sărbătorilor când toată lumea se înghesuie pe Valea Prahovei.

Cam flămândă după mâncarea de pe avion am avut norocul să găsesc câteva sarmale uitate în frigider, zacuscă, struguri şi castane. Nu mai ştiu exact în ce ordine şi nici nu mai are importanţă. Nu pot să vă povestesc prea multe despre călătoria cu trenul până în Alba Iulia pentru că nu am deschis ochii decât ca să mă întorc pe altă parte când îmi amorţea piciorul şi ca să mă asigur că nu îmi curge salivă din gură.

Zăpadă încă nu s-a pus, dar au căzut câţiva fulgi, brad natural nu am mai găsit pentru că ai mei m-au aşteptat să vin ca să îl alegem împreună. Cei artificiali nu arată chiar aşa de monstruos cum am crezut până acum. Dealurile de acasă îmi sunt tot aşa de dragi dar cred că niciodată nu o să mi se mai pară foarte verzi. Când scriu trag câte un ochi la brăţara primită cadou, s-ar potrivi mai bine la o rochie de seară dar nu o să port una în viitorul apropiat aşa că o să o ţin pe mână şi când dorm câteva săptămâni. Trebuie să îmi fac şi o poză cu bărbia sprijinită în mână întâmplător şi cu privirea pierdută.

Am văzut şi soare dar îngheţ de frig cu tot cu palton şi n-aş mai ieşi din casă deloc, n-aş mai vorbi nimic, aş sta numai să mă uit la ai mei şi la prieteni, să-i ascult ce au mai făcut şi ce vor să mai facă la anul şi m-aş pişca din când în când să mă asigur că nu-i doar vis.

Anul nou cu bucurii
Sănătate, măi copii!
Când o fi criza mai mare,
Masa plină de sarmale!

***

Mai este cineva care crede că îmi irosesc talentele cu povestea aia? Dacă vă adunaţi mai mulţi nu renunţ la ea definitiv dar poate introduc de la anul nişte căpcăuni cu carne între dinţi care nu se mai bucură de basme şi fură visele la copii.

My name is red, Orhan Pamuk

"Painting in the new style demands such talent that if you depicted one of the trees in this forest, a man who looked upon that painting could come here, and if he so desired, correctly select that tree from among others.
I thank Allah that I, the humble tree before you have not been drawn with such intent. And not because I fear that if I'd been thus depicted all the dogs in Istanbul would assume I was real tree and piss on me: I don't want to be a tree, I want to be it's meaning."

"Painting is the silence of thought and the music of sight."

"- Do you let Shekure know how much I love her? he asked excitedly and foolishly.
- Don't you tell her so in your letters?
- Tell me how I might convince her and her father? How might I persuade them?
- By being a good person, I said and walked through the door.
- At this age, it's too late... he said with sincere anguish.
-You've begun to earn a lot of money, Custom Officer Hassan. This makes one a good person... I said and fled."

"Isn't love making the best antidote for love?"

"I was Esther, a woman who went in and out of thousands of homes and was acquainted with hundred of widows; I knew that women who lost their husbands early where spellbound either by defeat and misery or anger and rebellion."

"Seeing a woman's bare face, speaking to her, and witnessing her humanity opens the way to both pangs of lust and deep spiritual pain in us men, and thus the best of all alternative is not to lay eyes on women, especially pretty women, without first being lawfully wed, as our noble faith dictates. The sole remedy for carnal desires is to seek out the friendship of beautiful boys, a satisfactory surrogate for females, and in due time, this, too, becomes a habit. In the cities of the European Franks, women roam about exposing not only their faces, but also their brightly shining hair (after their necks, their most attractive feature), their arms, their beautiful throats, and even, if what I've heard is true, a portion of their gorgeous legs; as a result, men of those cities walk about with great difficulty, embarrassed and in extreme pain, because, you see, their front sides are always erect and this fact naturally leads to the paralysis of the entire society. Undoubtedly, this is why each day the Frank infidel surrenders another fortress to us Ottomans."

Killarney

Am impresia că vocabularul meu de inginer oricum limitat este pus în mare dificultate. Am fost pentru un sfârşit de săptămână în sudul Irlandei, la Killarney şi pe peninsula Dingle. În mod normal aş fi rezolvat problema cu câteva poze, dar din nefericire lumina nu a fost tocmai cea mai potrivită pentru camera mea deşi am avut cerul surprinzător de senin pentru luna decembrie. Am văzut mai mult soare luna asta decât am văzut în august.

Partea cea mai frumoasă la faptul că şansele să prinzi vreme bună sunt foarte reduse e că ai parte de o vizită exclusivă în nişte locuri unde în timpul sezonului turistic te-ai înghesui cu mulţi alţii. Mi-au plăcut pietrele roase, crăpate şi bătrâne, mi-a plăcut plimbarea în aerul rece prin valea umbrită înspre culmile unde se vedea soarele şi se presimţea căldura, mi-a plăcut galbenul ierbii, mi-a plăcut cum sare o piatră ca o broască pe lac.

Ai crede că nu e nimic spectaculos dar toate astea ţi se par mult mai fermecătoare când îţi petreci majoritatea timpului cu nasul în monitor sau în cărţi.

Şi să nu uit pensiunea unde am dormit. Veche ca o casă de bunici şi la fel de primitoare, cu o verandă de sticlă unde am mâncat şunculiţă prăjită cu ochiuri şi ne-am uitat prin geamurile aburite la căprioarele care îşi făceau relaxate plimbarea de dimineaţă.

Poza este făcută de Cipri, în Gap of Dunloe. Eu sunt cea care poartă voinică rucsacul.

De-ai fi tu salcie

Îmi amintesc foarte vag că la un moment dat am fost la festivalul de la Mamaia. Aveam vreo patru ani şi nu mai ştiu decât nişte scaune de plastic, dar ai mei pot garanta că nu e la mijloc doar imaginaţia mea prea bogată. În fiecare vară mă uităm fascinată la televizor la concurs şi nu sunt foarte sigură câte dintre amintiri sunt legate de experienţa din vara aceea la mare şi câte de ce am văzut după aceea pe ecran.

La cămin unul din jocurile preferate era să ne prefacem că suntem cântăreţe de muzică uşoară. Încă de pe atunci regretam teribil că ai mei nu mi-au pus numele Corina sau Mihaela, fetele cu numele ăsta aveau întotdeauna un argument în plus la alegerea cântăreţei. Dar de ce mi-am amintit eu de vară şi de mare când trebuie să alerg după cadouri şi port fular şi mănuşi?

Ah da, am dat peste melodia asta şi m-a prins subit dorul de casă tocmai când m-am hotărât să mai rămân aici încă un an.

Game over

Unii îi spun laşitate, alţii egoism, alţii caută motive şi justificări ascunse, alţii încearcă să înteleagă, să răstălmăcească ultime cuvinte şi scrisori. Rămân câţiva care simt că printre multe alte nenumărate rele acesta era un rău care nu era necesar, care putea fi evitat. Dacă i-am dat un nume şi am găsit un medicament putem spune că vorbim despre o boală? Dacă treci prin asta, supravieţuieşti şi îţi doreşti în continuare acelaşi lucru putem spune că e decizie lucidă?

Mult prea plini de noi ramanem cu impresia ca poate ar fi fost ceva de facut.

Am oscilat între a scrie postul ăsta şi a scrie în continuare la poveste. Pentru că povestea o pot controla şi pentru că nu pot controla realitatea nici măcar cu o rugăciune.

Later edit:

"Just like the tiptoe moth
They dance before the flame
They've burned their hearts so much
That death is just a game
And if love calls again
So foolishly they run
They run without a sound
The desperate ones
I know the road they're on
I've walked their crooked mile
A hundred times or more
I drank their cup of bile"

Astrud Astronette, De Phazz

Seven years and twenty days
Since my spaceship skipped its course
Floating in oblivion
Without objective, without source
Memories dwindle, colours fade
Suspended in the eternal light
Shrivelling muscles, shrinking bones
Moving at the speed of fright

It's not seven years, it's only two.