Lucrurile sunt intotdeauna mai simple decat par. Mi-am propus sa fac o mantra din afirmatia asta, sa o repet la nesfarsit sau pana cand o sa reactionez instinctiv de fiecare data cand pare imposibil sa aleg intre ceea ce pare mai bine pentru mine si ceea ce pare mai bine pentru ceilalti.
Trebuie sa rasucesc problemele pe zeci de mii de fete, sa inventez scenarii, sa inventez alte probleme, sa pun intrebari, sa analizez, sa disec si sa multiplic in mii de oglinzi care deformeaza, cu mii de lupe. Sa ajung acolo unde nu imi permite microscopul cu imaginatia si unde nu pot sa sfredelesc cu privirea cu telescopul. Niciodata destul de adanc, niciodata destul de profund, niciodata destul de exact.
Fac asta pentru ca nu imi plac surprizele, pentru ca doare mai putin un rau pe care l-am prevazut decat unul la care nu m-as fi gandit nici intr-o mie de ani, pentru ca prefer sa verific pamantul cu piciorul inainte sa calc pe el, pentru ca nu imi plac terenurile nesigure, pentru ca visez ca pun piciorul pe o panta nisipoasa, intr-un loc in care o planta pare ca si-a gasit un loc stabil pentru o radacina si alunec tot mai repede fara sa pot sa ma opresc, fara sa gasesc nimic de care sa ma tin.
O fac pentru ca imi place sa ma complic. Fac asta cand nu dorm destul.
luni, 31 martie 2008
Luceafărul
Şi tainic genele le plec,
Căci mi le împle plânsul,
Când ale apei valuri trec
Călătorind spre dânsul;
Luceşte cu-n amor nespus
Durerea să-mi alunge,
Dar se înalţă tot mai sus,
Ca să nu-l pot ajunge.
Pătrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte...
În veci îl voi iubi şi-n veci
Va rămânea departe...
Căci mi le împle plânsul,
Când ale apei valuri trec
Călătorind spre dânsul;
Luceşte cu-n amor nespus
Durerea să-mi alunge,
Dar se înalţă tot mai sus,
Ca să nu-l pot ajunge.
Pătrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte...
În veci îl voi iubi şi-n veci
Va rămânea departe...
joi, 27 martie 2008
Labirintul unui vis, Ghita Bordea
Am văzut prea multe bloguri în ultima vreme şi am rămas cu senzaţia că sunt doar o altă voce din mulţime, că scriu în van şi doar pentru nişte cunoscuţi care nu au altă modalitate să afle ce mai fac. Nu e o problemă dacă spui cuvinte care nu sunt interesante şi nu sunt ascultate pentru că cuvintele zboară. Cu scrisul parcă e altceva, scrisul rămâne.
O să las o altă voce, mai tânără şi mai entuziastă să continue pentru o perioadă, până când o să aflu din nou de ce îmi place să scriu.
Here goes:
Labirintul unui vis
Plutind adânc, poate lin, în al meu
Poate-n acest, poate veşnic
Întunecat, luminos ocean rece
Stau singur, da singur eu...
Privesc poate simt cum timpul trece
Şi mă mişc, da mă mişc
În acest loc ştiut, poate acum tainic
Da tainic, în sfârşit tainic
Străin pentru că acum văd, da văd
În sfârşit în depărtare, o lumina
După ea eu întind mâna, da eu sunt!
Eu sunt pentru că vreau
Sau poate vreau pentru că sunt.
Dar atunci aici eu singurul, sunt
Da, singur într-un univers
În neantul de după două pleoape
Dar iată că lumina
Prin a ei străfulgerare
Întunericul îl străpunge
Iar în spatele cortinei, e alta
Alt univers dar totuşi acelaşi
Aici eu singur rătăcesc prin ceaţă
Da singur, din nou singur
Şi acum aştept, da aştept
Aştept o lumina sau un fulger
Ceva care să străpungă încă o cortină
Şi încă una şi încă alta
Până cortina pleoapelor mele se va deschide
Da, până la urmă se va deschide
Iar dincolo de ea va fi o lume
Da o lume, în care eu şi alţii sunt
Unde şi eu şi noi aşteptăm
Da aşteptăm, aşteptăm o lumina sau o străfulgerare
Aşteptăm ceva care va deschide cortina unor pleoape
Da cortină unor pleoape, cele ale unui Creator.
O să las o altă voce, mai tânără şi mai entuziastă să continue pentru o perioadă, până când o să aflu din nou de ce îmi place să scriu.
Here goes:
Labirintul unui vis
Plutind adânc, poate lin, în al meu
Poate-n acest, poate veşnic
Întunecat, luminos ocean rece
Stau singur, da singur eu...
Privesc poate simt cum timpul trece
Şi mă mişc, da mă mişc
În acest loc ştiut, poate acum tainic
Da tainic, în sfârşit tainic
Străin pentru că acum văd, da văd
În sfârşit în depărtare, o lumina
După ea eu întind mâna, da eu sunt!
Eu sunt pentru că vreau
Sau poate vreau pentru că sunt.
Dar atunci aici eu singurul, sunt
Da, singur într-un univers
În neantul de după două pleoape
Dar iată că lumina
Prin a ei străfulgerare
Întunericul îl străpunge
Iar în spatele cortinei, e alta
Alt univers dar totuşi acelaşi
Aici eu singur rătăcesc prin ceaţă
Da singur, din nou singur
Şi acum aştept, da aştept
Aştept o lumina sau un fulger
Ceva care să străpungă încă o cortină
Şi încă una şi încă alta
Până cortina pleoapelor mele se va deschide
Da, până la urmă se va deschide
Iar dincolo de ea va fi o lume
Da o lume, în care eu şi alţii sunt
Unde şi eu şi noi aşteptăm
Da aşteptăm, aşteptăm o lumina sau o străfulgerare
Aşteptăm ceva care va deschide cortina unor pleoape
Da cortină unor pleoape, cele ale unui Creator.
vineri, 21 martie 2008
Birches, Robert Frost
"I'd like to get away from earth awhile
And then come back to it and begin over
May no fate willfully misunderstand me
And half grant what I wish and snatch me away
Not to return. Earth's the right place for love:
I don't know where it's likely to go better.
I'd like to go by climbing a birch tree,
And climb black branches up a snow-white trunk
Toward heaven, till the tree could bear no more,
But dipped its top and set me down again.
That would be good both going and coming back.
One could do worse than be a swinger of birches."
Am un prieten care spune mai mult sau mai putin in serios, inca nu am reusit sa imi dau seama in ce proportie, ca e nihilist. Ma intreb daca asta nu este o piedica serioasa pentru cataratul pe mesteacanul lui Robert Frost, daca asta nu il leaga inevitabil de teluric.
Eu cred ca poti nu numai sa urci pe un mesteacan, poti sa si cobori pe reflexia lui din apa, doar ca sa te intorci din nou pe Pamant ca sa iubesti.
And then come back to it and begin over
May no fate willfully misunderstand me
And half grant what I wish and snatch me away
Not to return. Earth's the right place for love:
I don't know where it's likely to go better.
I'd like to go by climbing a birch tree,
And climb black branches up a snow-white trunk
Toward heaven, till the tree could bear no more,
But dipped its top and set me down again.
That would be good both going and coming back.
One could do worse than be a swinger of birches."
Am un prieten care spune mai mult sau mai putin in serios, inca nu am reusit sa imi dau seama in ce proportie, ca e nihilist. Ma intreb daca asta nu este o piedica serioasa pentru cataratul pe mesteacanul lui Robert Frost, daca asta nu il leaga inevitabil de teluric.
Eu cred ca poti nu numai sa urci pe un mesteacan, poti sa si cobori pe reflexia lui din apa, doar ca sa te intorci din nou pe Pamant ca sa iubesti.
joi, 20 martie 2008
Echinoctiul
Azi incepe primavara astronomica, ziua este egala cu noaptea. Intr-o lume perfecta as fi cautat un cadou, poate o bluza sau o haina pe care sa nu o porti niciodata, sau o bricheta chiar daca trebuie sa te lasi de fumat, sau poate un dictionar in care sa-ti subliniez niste cuvinte chiar daca numai mie imi plac dictionarele. In mod sigur te-as fi trezit mai repede chiar daca tie iti place sa dormi pana tarziu si probabil m-as fi intors de la serviciu ca sa o fac. Evident ca as fi uitat exact in dimineata asta ca e 20 martie desi as fi cautat ceva care sa iti placa de prin februarie.
miercuri, 19 martie 2008
Frumusetea si norocul II
Darurile nu erau fara nici un folos pentru ca era mereu nevoie de o camera in plus, de un pat pentru cei veniti de departe. Parintii alergau de dimineata pana seara si chiar daca aveau si oameni care sa se ocupe de animale, si femei care sa curete, sa mature si sa gateasca nu mai stateau niciodata doar ei trei in fata focului.
Cateodata fata reusea sa se strecoare afara din casa si sa mearga pe o carare ascunsa, batuta numai de piciorele ei in padurea de pe deal. De cele mai multe ori se punea pe spate in iarba inalta si lasa furnicile ratacite sa se plimbe pe piele la fel de indiferente ca si cum s-ar fi plimbat pe o piatra.
Cu un oftat, dadu drumul gandurilor pe care cei care veneau sa-i slaveasca frumusetea in cantece si strofe nu stateau niciodata sa le asculte.
- Soare frumos si tu esti la fel de singur?
De fiecare data cand vroia sa spuna ceva isi dadea seama ca oamenii sunt mai atenti la felul in care i se misca gura sau i se vad dintii, la gropitele din obraji, la pielea mainilor si forma unghiilor cand incerca sa le explice, la felul in care ii cadea lumina prin par. A incetat demult sa le vorbeasca si ei erau multumiti si daca o vedeau doar cum mananca.
Iarba fosneste si un glas tanar ii raspunde:
- Vai domnita, credeam ca nu e nici tipenie de om prin padurea asta... De ce stai asa singura si oftezi cu atata jale?
- Cum sa nu oftez cand nici un om nu mai e om cand da cu ochii de mine?
- Tare as vrea sa vad si eu minunea asta, dar mi-au intrat doua pacatoase de musculite in ochi si nu pot nicicum sa mi le scot singur.
- Am mai auzit sa-ti intre o musculita intr-un ochi dar doua nu cred ca s-a mai pomenit vreodata.
- Eu nu ma mai mir de nimic, o fi din nou norocul meu de vina. Daca merg pe strada si ma impiedic sigur e vreo piatra nestemata pe acolo, daca dau cu capul de o creanga de copac, cade un mar de aur batut cu pietre scumpe, daca incerc sa sap o fantana gasesc o galeata cu galbeni. Am plecat in lumea larga poate, poate, o sa-mi piarda norocul urma. Rogu-te scoate-mi ganganiile astea din ochi si iti dau ce vrei.
- Daca vii si maine aici fara sa ma vezi ti le scot.
- Vin!
Fara sa mai stea pe ganduri fata facu ce promise, ii lasa o sarutare intre ochi si se pierdu printre copacii din padure.
A doua zi Fat-Frumos cel Norocos se intoarse in acelasi loc si astepta cu spatele inspre cararea care urca din vale pana cand soarele urca sus pe cer. Astepta ore fara numar, ore care se lungeau insuportabil o data cu nerabdarea si cu ingrijorarea lui.
Ii treceau prin cap o mie de motive: ca a avut parte doar de o gluma proasta, ca Frumoasa Fara Seaman a ratacit drumul prin padure, ca poate a gasit un alt flacau dintre toti cei vrajiti de infatisarea ei, ca poate a fost atacata de salbaticiunile din padure, ca poate a uitat ca i-a spus sa o astepte.
Si-a dat seama ca nu si-ar mai putea gasi linistea daca nu ar afla ce s-a intamplat si ca poate si la batranete ar intoarce pe toate partile motivele mai mult sau mai putin plauzibile pentru care ea nu a aparut asa cum i-a promis.
Inspre seara a pornit cu pas hotarat pe cararea ingusta, cu urma fierbinte a unui sarut pe frunte si cu o floare pe jumatate ofilita si framantata indelung in mana stanga. Nu dupa mult timp ajunse la primele case si nu i-a luat mult sa isi dea seama ca se intamplase o nenorocire.
Cateodata fata reusea sa se strecoare afara din casa si sa mearga pe o carare ascunsa, batuta numai de piciorele ei in padurea de pe deal. De cele mai multe ori se punea pe spate in iarba inalta si lasa furnicile ratacite sa se plimbe pe piele la fel de indiferente ca si cum s-ar fi plimbat pe o piatra.
Cu un oftat, dadu drumul gandurilor pe care cei care veneau sa-i slaveasca frumusetea in cantece si strofe nu stateau niciodata sa le asculte.
- Soare frumos si tu esti la fel de singur?
De fiecare data cand vroia sa spuna ceva isi dadea seama ca oamenii sunt mai atenti la felul in care i se misca gura sau i se vad dintii, la gropitele din obraji, la pielea mainilor si forma unghiilor cand incerca sa le explice, la felul in care ii cadea lumina prin par. A incetat demult sa le vorbeasca si ei erau multumiti si daca o vedeau doar cum mananca.
Iarba fosneste si un glas tanar ii raspunde:
- Vai domnita, credeam ca nu e nici tipenie de om prin padurea asta... De ce stai asa singura si oftezi cu atata jale?
- Cum sa nu oftez cand nici un om nu mai e om cand da cu ochii de mine?
- Tare as vrea sa vad si eu minunea asta, dar mi-au intrat doua pacatoase de musculite in ochi si nu pot nicicum sa mi le scot singur.
- Am mai auzit sa-ti intre o musculita intr-un ochi dar doua nu cred ca s-a mai pomenit vreodata.
- Eu nu ma mai mir de nimic, o fi din nou norocul meu de vina. Daca merg pe strada si ma impiedic sigur e vreo piatra nestemata pe acolo, daca dau cu capul de o creanga de copac, cade un mar de aur batut cu pietre scumpe, daca incerc sa sap o fantana gasesc o galeata cu galbeni. Am plecat in lumea larga poate, poate, o sa-mi piarda norocul urma. Rogu-te scoate-mi ganganiile astea din ochi si iti dau ce vrei.
- Daca vii si maine aici fara sa ma vezi ti le scot.
- Vin!
Fara sa mai stea pe ganduri fata facu ce promise, ii lasa o sarutare intre ochi si se pierdu printre copacii din padure.
A doua zi Fat-Frumos cel Norocos se intoarse in acelasi loc si astepta cu spatele inspre cararea care urca din vale pana cand soarele urca sus pe cer. Astepta ore fara numar, ore care se lungeau insuportabil o data cu nerabdarea si cu ingrijorarea lui.
Ii treceau prin cap o mie de motive: ca a avut parte doar de o gluma proasta, ca Frumoasa Fara Seaman a ratacit drumul prin padure, ca poate a gasit un alt flacau dintre toti cei vrajiti de infatisarea ei, ca poate a fost atacata de salbaticiunile din padure, ca poate a uitat ca i-a spus sa o astepte.
Si-a dat seama ca nu si-ar mai putea gasi linistea daca nu ar afla ce s-a intamplat si ca poate si la batranete ar intoarce pe toate partile motivele mai mult sau mai putin plauzibile pentru care ea nu a aparut asa cum i-a promis.
Inspre seara a pornit cu pas hotarat pe cararea ingusta, cu urma fierbinte a unui sarut pe frunte si cu o floare pe jumatate ofilita si framantata indelung in mana stanga. Nu dupa mult timp ajunse la primele case si nu i-a luat mult sa isi dea seama ca se intamplase o nenorocire.
luni, 17 martie 2008
Film de sambata seara
Sunt un fan declarat Pedro Almodovar si chiar daca am dat intr-o depresie usoara din cauza lui intr-o seara mai potrivita pentru iesiri cu prietenii decat pentru vizionat filme in casa goala nu cred ca as schimba nimic.
La ley del deseo (1987) nu straluceste din punctul meu de vedere prin actiunea condimentata printr-o crima pasionala, o sinucidere si o poveste de familie incurcata de incest cat prin felul in care Almodovar se pricepe sa surprinda trairi emotionale intense. Nu cred ca meritul este al actorilor ci regizorul reuseste cumva sa-i contorsioneze, sa-i implice afectiv, sa le trezeasca amintirea unor iubiri trecute sau viitoare.
Coloana sonora este si ea una de exceptie cu "Lo dudo", Los Panchos si "Ne me quitte pas", Maysa Marazzo.
Din punctul meu de vedere filmul se termina cat se poate de optimist pentru ca amantul alungat reuseste sa obtina o ora in plus si trezeste mai mult decat dezgust in obiectul adorarii. Nu mai conteaza ca isi trage un glont in cap dupa asta, cumva trebuie sa murim cu totii.
Nu este un film pentru homofobi.
La ley del deseo (1987) nu straluceste din punctul meu de vedere prin actiunea condimentata printr-o crima pasionala, o sinucidere si o poveste de familie incurcata de incest cat prin felul in care Almodovar se pricepe sa surprinda trairi emotionale intense. Nu cred ca meritul este al actorilor ci regizorul reuseste cumva sa-i contorsioneze, sa-i implice afectiv, sa le trezeasca amintirea unor iubiri trecute sau viitoare.
Coloana sonora este si ea una de exceptie cu "Lo dudo", Los Panchos si "Ne me quitte pas", Maysa Marazzo.
Din punctul meu de vedere filmul se termina cat se poate de optimist pentru ca amantul alungat reuseste sa obtina o ora in plus si trezeste mai mult decat dezgust in obiectul adorarii. Nu mai conteaza ca isi trage un glont in cap dupa asta, cumva trebuie sa murim cu totii.
Nu este un film pentru homofobi.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)