Fado

O melodie mi-a deschis gustul pentru una dintre cele mai vechi şi interesante forme de folclor urban. Pentru că încă nu am pierdut prostul obicei de a crede in semne, faptul că am aflat la scurt timp după descoperire de un eveniment care îşi propunea să aducă nu numai acest gen de muzică ci şi preparatele culinare portugheze în Bucureşti m-a convins că se impune participarea.

Am ajuns cu mare entuziasm cu vreo 10 minute mai târziu, îmbrăcată cât mai adecvat, fiind limitată în alegerea ţinutei doar de imaginaţia mea, de garderoba de acasă şi de jurământul solemn că nu mai calc prin magazine de haine luna asta.

Când am ajuns noi mai erau prezenţi doar artiştii şi am fost conduse la o masă complet ascunsă după un stâlp uriaş. Am solicitat să fim mutate ca să putem vedea măcar un colţ din scenă şi cu mare amabilitate ni s-a oferit un loc la o masă alăturată care era acoperită doar pe jumătate de stâlp.

Oricât de mult m-a impresionat Mariza, fado sună foarte neinteresat dacă e acompaniat de discuţii şi de zgomote de tacâmuri şi dacă se cântă maxim două melodii o dată cu mâna flegmatic pusă în buzunarul pantalonilor. Mai trebuie să precizez că până la urmă nu s-au ocupat toate mesele cu vedere la scenă?

Toate restaurantele cu pretenţii insistă să îţi dea impresia că serveşti porţiile de mâncare ale piticilor Albei ca Zăpada. Am servit ca toţi ceilalţi peste 6 deserturi puse în degetare mai mult din plictiseală dar şi pentru că nu cred că o să mai calc pe acolo prea curând şi vroiam să mă asigur că într-adevăr au servit doar budincă, lapte cu orez, ciocolată de casă, lapte de pasăre şi fructe.

E adevărat că s-a întâmplat şi un lucru bun, m-am vindecat de superstiţii.