Targ de martisoare

Daca inca nu ati ajuns pe la targul de martisoare va spun eu cum e: lume destul de multa, coada la bilete si martisoare pentru care s-a depus un oarecare efort primavaratic si care au vazut mai mult materiale naturale (sticla, acuarela, seminte, flori presate, bucatele de lemn, ata) decat plastic.

Martisoare am vazut in fiecare an si din punctul meu de vedere cele pe care le faceam cu mama si cu sora mea pentru colegii de la scoala vor ramane tot timpul cele mai frumoase. Mie cel mai mult mi-au placut artistii si daca nu ar fi tarabele ai jura ca esti la un Woodstock in miniatura. Nici nu stiu ce fac oamenii astia in restul anului si pe unde se invart pentru ca eu nu am vazut prea multi. As crede totusi ca nu confectioneaza tot timpul anului opere de arta in miniatura ca sa aiba de ce sa-i injure barbatii ca iar trebuie sa bage mana in portofel.

O pereche de rockeri isi plimba cainele cu ochelari pe nas, poate pentru ca nu vedea destul de bine incat sa citeasca preturile de la tarabe sau mesajele de pe felicitari. Ma gandesc ca daca ii luau niste lentile de contact avea si el mai mult succes la fete dar probabil cainii pot sa sarute si fara sa se incurce in ochelari.

Recunosc ca rabdarea mi s-a terminat la primele doua mese si am o vaga banuiala ca pana la urma toata lumea le alege mai mult sau mai putin la intamplare, ca si mine.

Mi-a fost inmanata o felicitare din varful degetelor in mod cat se poate de artistic, dar a fost obligatoriu necesara asistenta mamei talentului. Baiatul a incercat sa puna in plic felicitarea fara succes si daca a vazut ca nu i-a iesit din prima a dat din mana cu un aer foarte plictisit si a lasat-o pe ea sa se ocupe de aspectul mercantil al distribuirii de simboluri ale norocului, fericirii si iubirii.

La o masa cu martisoare traditionale din Bucovina o batrana doamna cu accent destul de autentic mi-a spus ca nu poate sa le expuna pe toate pentru ca nu este spatiu si m-a poftit sa incerc eu sa caut ce imi place printre plicuri pentru ca am mainile mai finute. Nu am putut sa ma abtin sa-i spun ca dintre noi doua probabil cea care a facut cu sutele micile dantelarii are mainile mai delicate.

M-a rasplatit cu un zambet larg si mi-a placut sa imi imaginez ca purta ochelarii pentru ca si-a obosit ochii putin si pentru martisorul pe care l-am cumparat, spre deosebire de cainele care probabil doar s-a trezit de dimineata cu gandul sa faca ceva extravagant.

Din Caragiale, Calul Dracului

"Tocmai bine de dormit... Nici prea cald, nici prea racoare; de vant, nici suflare; pe camp asa liniste de toate patru partile ca se puteau auzi cum taraiau si forfoteau ganganiile, mis-mis pan pais, si apa cum galgaia afara din ghizdul fantanii printre pietricele - ca asa e apa, ca viata omului! atata numa ca viata curge cat curge si pe urma sta; dar apa curge mereu de cand lumea si cat lumea n-o sa mai stea..."

La sfarsitul unei scrisori trimise de Eminescu catre Veronica m-au izbit niste cuvinte mai mult decat multe altele care mi-au trecut pe sub ochi: "Te rog mult nu ma uita. Mihai"

Animatie

http://youtube.com/watch?v=2VFJml7gD5k
Pentru cine are sau gaseste 8 minute, ceva de inima albastra: Michael Dudok de Wit, Father and Daughter.

Tiramisu

Se cumpara o cutie de 250 de grame de mascarpone, 4 oua, o cana de cafea neindulcita, o cana de zahar (200 gr), lichior de cacao sau ciocolata si piscoturi.

Se freaca galbenusurile cu zaharul pana se albesc, separat se freaca mascarpone si se adauga cate o lingura de galbenusuri. La sfarsit se adauga doua albusuri batute spuma de un prieten care te tine si de vorba in timp ce freci galbenusurile. Se da crema la rece.

In cafeaua neindulcita se pune lichiorul.

Se trag rapid piscoturile prin cafea si se aseaza intr-o tava dreptunghiulara. Se pune un strat de crema, unul de piscoturi si la sfarsit crema.

Se cerne cacao data prin strecuratoare si se pune la frigider 6 ore, daca rezistati.

Se mananca cu o prietena buna la o poveste despre toate, despre toti sau despre nimic.

Poza e putin miscata pentru ca deja stateam prost cu rabdarea dupa ce a trebuit sa tin minunea in frigider de pe o zi pe alta, dar cred ca v-am convins sa va luati sorturile de bucatarie sau sa va puneti nevestele la treaba.

De ce nu m-a facut mama barbat?

Daca aveam mai mult simt al umorului, capacitati nelimitate de a bea bere si o cantitate oarecare de par pe piept scriam un blog ca asta www.groparu.ro

Sigur nu o sa gasiti poze cu floricele de primavara prin zona aia.

Vine, vine primavara!

Oricat de mila mi-e de ursi polari, de calota glaciara, de toate coastele Americii si de Olanda care probabil vor fi scufundate urgent, nu pot sa nu ma bucur ca azi e soare si miroase a primavara. Banuiesc ca saptamana viitoare va trebui sa imi scot costumul de baie de la pastrare, sa dau drumul la aerul conditionat sau sa plec la mare, dar azi ma bucur de cel mai tanar si mai nebun dintre anotimpuri.

O vulpe

Parea atat de interesant asa absorbit de cartea lui, cumva serios si imbufnat in comparatie cu prietenii lui care jucau carti galagiosi incat nu reuseam sa ma concentrez la cartea mea. Dupa ce am citit de cateva ori aceeasi pagina am renuntat la lectura si mi-am lasat privirea sa alunece pe zapada care fugea repede inapoi.

Incercam sa nascocesc un mod sa-l fac sa ma intrebe ce citesc, unde merg, unde am fost, cu ce ma ocup, ce muzica sau ce culoare imi place, orice doar sa pot sa-l vad fara sa intorc capul peste umar.

Ceva ce semana cu o vulpe sau cu un caine cu coada stufoasa s-a hotarat sa faca un lucru bun pe ziua respectiva si a alergat pe langa tren ca sa imi dea pretextul sa intreb ce fel de mamifer a intrerupt monotonia albului de afara. Evident ca am fost singura care a surprins miscarea si daca as fi avut mai multa imaginatie puteam sa il intreb acelasi lucru fara sa fi vazut nimic.

Am zburat foarte repede peste sutele de kilometri schimband idei si informatii superficiale si singurul lucru care a stricat imaginea strainului imbracat impecabil, cu ceafa bine tunsa si cu ochii de un verde neidentificat a fost ca am facut greseala sa cred ca vreau sa-l vad si a doua oara.

Intoarcere la radacini

De data asta pe drumul inspre casa am avut placerea sa calatoresc cu unul din cuplurile de chinezi din cei aproape zece mii din Bucuresti, care isi castiga traiul din vanzarea de haine atat de ieftine incat e imposibil sa nu iti dai seama ca le-ai cumparat doar pentru ca nu ai putut gasi altceva cu si mai putini bani.

El parea undeva pe la patruzeci de ani si ea ar fi putut avea orice varsta intre cincisprezece si douazeci si cinci. Urma sa aflu mai tarziu ca avea chiar cativa ani peste treizeci si un copil de treisprezece ani care creste in China si pe care nu l-a mai vazut decat pe internet in ultimii trei ani de cand e in Romania.

Stalceau atat de tare limba romana incat reuseam sa inteleg abia jumatate din ce ziceau chiar daca amandoi incercau sa reformuleze si sa traduca ce spunea celalalt. Din acest motiv dar si pentru ca nu am dormit deloc pana la ora sase dimineata cand am mers la gara nu garantez pentru veridicitatea informatiilor. E chiar foarte posibil sa fi visat doi chinezi in timp ce dormeam intr-o pozitie imposibila cu capul lipit de geam.

Pe la Brasov au inceput sa scoata dintr-o plasa uriasa tot felul de lucruri de mancare care nu semanau cu nimic din ce am mai vazut pana acum. Toate erau cu ambalaje chinezesti si ma simteam mai ceva ca langa sacul lui Mos Craciun pentru ca au avut amabilitatea sa ma lase sa gust si eu putin din fiecare.

Pentru ei e surprinzator ca noi aruncam oasele la catei pentru ca mi-au spus ca au foarte mult calciu si vitamine. Din meniu au facut parte labe de pui foarte subtiri sarate si vidate, picior de porc miniatural, fasole prajita in ulei, un fel de seminte de bostan, niste patratele de soia prinse cu scobitori, baton cu caramel si arahide si bere Ursus de care erau foarte incantati. Toate aveau un gust foarte specific care nu stiu daca e gustul unui condiment sau pur si simplu asta e gustul Chinei care se lipeste de tot ce se prepara acolo.

Chinezii se casatoresc cu romance si fac copii frumosi cu ochii mari, gene lungi si piele alba, dar o chinezoica nu se casatoreste cu un roman pentru ca romanul nu vrea sa adune fiecare banut la banca, vrea sa iasa in oras, sa se distreze si sa bea altundeva decat in casa. In cluburi nu le place sa iasa pentru ca ii doare capul de la zgomot, dar se distreaza cu jocuri de noroc cand vin prietenii in vizita, si au televizor si calculator.

Daca eram chinezoaica ma trezeam in fiecare dimineata la ora cinci ca sa fac mancare calda pentru micul dejun, mergeam la serviciu, veneam acasa la ora trei, dormeam putin si dupa aceea gateam pentru cina si la ora noua ma puneam sa dorm. Mancarea se mananca toata o data si nu se pastreaza la frigider pentru mai tarziu si te costa cam sapte milioane pe luna.

Femeile din Romania sunt prea grase dar au sani si fund si daca vrei sa fii frumos ca barbat trebuie sa ai exact peste 1.70 si ca femeie exact peste 1.65. Mi-au analizat foarte scurt garderoba si accesoriile si mi-au spus ca pot gasi la ei la magazin exact aceleasi lucruri, probabil la a zecea parte din pret.

S-au declarat foarte multumiti de cum am ochii si de-a dreptul incantati de cei 1.73 de centimetri ai mei, ma ingrijoreaza doar ca mi-au spus ca pot sa ma mai ingras si ca li se pare ca sunt chiar mai slaba decat doamna, observatie care venind din partea unei persoane de vreo treizeci de kilograme nu e chiar asa de reconfortanta.

Nu le-a placut ca eram imbracata in negru pentru ca ei ii placeau albul si rozul si lui albastrul si griul si nu am reusit sa le explic ce inseamna doliu. De fapt chiar mi-ar fi placut sa nu stiu nici eu.

Mi-au placut foarte mult si nu doar cum iti place de orice om care isi imparte mancarea cu tine, dar ar fi prea urat sa spun ca sunt mandra ca sunt romanca si sunt fericita ca nu sunt chinez?

Despre haine

Îmi amintesc foarte limpede cum arăta dulapul meu cu haine în perioada mai puţin democrată a iubitei noastre ţări când printr-un fenomen inexplicabil reuşeam să mă îmbrac cu maxim 3 pulovere, 3 tricouri şi două perechi de pantaloni. Nu ştiu cum am reuşit eu să trag cu urechea la discuţiile celor mari şi am aflat că în China salopetele muncitorilor erau făcute din blugi. După un scurt calcul m-am hotărât evident să mă mut în China cu prima ocazie.

Cea mai mare dorinţă când deschideam dulapul era să am şapte perechi de blugi, nu ştiu exact de ce şapte, poate pentru că era un număr din ăsta rupt din basme şi numărul ăsta îmi suna mie la fel ca în şapte cai albi înaripaţi, sau şapte diamante cât oul de porumbel, sau şapte drumuri poleite cu aur curat, sau şapte rubine roşii că sângele de voinic.

Nu pot spune că era motiv de complexe dulapul meu cu haine pentru că arăta exact la fel cum arătau şi dulapurile colegilor mei de joacă, probabil şi hainele erau cam aceleaşi. Nu se găseau de cumpărat prea multe dar mama cumpăra materiale cu orice ocazie şi pentru că avea mâini vrăjite când aveam serbare scotea nişte minunăţii la care nu mă mai săturam să mă uit. Magia începea întotdeauna cu o zi înainte de eveniment, şi niciodată imediat după ce venea de la serviciu pentru că avea o groază altele de făcut până spre seară. Prima dată mă măsura, croia şi după aceea se punea la măsuţa mică din sufragerie în faţă la maşina de cusut. Stăteam şi eu cu ea până mi se închideau ochii, şi câteodată mă lăsa să trag de material.

Mi se făcea somn cu mult înainte să înceapă să semene a ceva bucata aia de material, dar întotdeauna când mă trezeam dimineaţa să mă pieptene înainte să plece ea la lucru pentru că aveam părul prea lung ca să mi-l pot pieptăna singură mai repede de clasa a patra găseam hăinuţele frumos călcate pe spătarul scaunului. Mă concentram tare tare ca să mi se imprime bine în minte cum arătam gătită aşa şi să mă asigur că nu uit nici măcar când cresc mare că mama a mers la muncă în ziua aceea după ce nu închisese nici un ochi până la patru dimineaţa.

***

Acum dulapurile se umplu mult mai uşor şi trebuie să schimb garderoba de iarnă cu cea de vară ca să am loc pentru toate. Încă nu arunc şi nu dau la alţii nici măcar hainele pe care nu le mai port de multe sezoane, mă ataşez de fiecare şi fiecare are o poveste. Am o singură problemă în fiecare dimineaţă, pe care nu îmi amintesc să o fi avut pe alte vremuri, nu am cu ce să mă îmbrac.

M-am jucat si eu cu aparatul

Suc de aloe vera




















Mon bijou

Ce fac altii mult mai bine

Pot doar sa sper ca voi ajunge intr-o zi sa scriu un blog ca asta http://rapireadinserai.blogspot.com/

Recunosc ca transpira un pic creierasul pentru o lectura et vous avez besoin d'un peu de francais.

Fotografie nu poza

Somebody's got a talent. Not me, I'm just pretty.

Un mail mai vechi

Cândva în vacanţa de la sfârşitul liceului, o idilă văratică a degenerat într-o lungă listă de mailuri, destul de unidirectionate, scrise la internet cafe-ul din oraş. Ca orice idilă care degenerează, s-a lăsat cu o curăţenie generală printre mailurile trimise. Un singur mail a rămas, rătăcit printre drafturi. Îmi pare rău că nu am mai multe, la fel cum mi-ar părea rău, după un timp, dacă m-aş hotărî din cauza unei furii de moment să fac curăţenie pe blogul ăsta.

***

Azi nu am prea multe noutăţi şi mă cam plicti dar sper să-mi găsesc ceva de făcut cât de curând. De fapt am fost pe la bibliotecă şi mi-am luat un braţ de cărţi aşa că mai tot timpul stau la mine în cameră şi citesc. Nu că nu mi-ar plăcea, dar cred că aş prefera să ies undeva pentru că e cam aiurea să irosesc bunătate de vacanţă stând în casă.

De citit o să am eu vreme destulă la iarnă sau atunci când o să plouă. Cred că până la urmă o să vorbesc cu o prietenă şi o să merg la bazin sau măcar la ştrand cu toate că nu prea am chef. De obicei e aglomerat şi nu prea se potriveşte cu ideea mea despre distracţie să fii aruncată în apa de voie de nevoie ori de câte ori îi vine la unul cheful să facă pe interesantul aşa că până la urmă tot acasă cred că o să rămân.

Aproape toată lumea e plecată din oraş în timpul verii şi acum chiar că-mi pare rău că tabăra nu a ţinut măcar o lună. Dar dacă mă gândesc mai bine m-aş fi mulţumit şi dacă Ocna era un pic mai aproape sau dacă ai fi putut veni mai des. Cred că ăsta e felul meu de a-ţi spune că îţi simt lipsa. Dar să nu te obosim prea tare cu lamentările mele, cred că alţii au probleme mult mai mari decât o păcătoasă de plictiseală şi aş fi o nerecunoscătoare dacă m-aş plânge că nu am nimic de făcut după ce un an întreg nu mi-am dorit nimic altceva.

Dar ce să-i faci aşa e omul, nu există fiinţă mai nemulţumită. Mă mir cum de nu se mai sătura câteodată Dumnezeu de noi după cât ne plângem şi după câte dorinţe avem. Trebuie că are şi o infinită răbdare pe lângă o infinită bunătate. Mă bucur că măcar am intrat la facultate pentru că inactivitatea mă omoară. Măcar aşa mi-am asigurat ceva de făcut pentru următorii cinci ani. Îmi dau seamă ce greu trebuie să fie să termini şcoala şi să trebuiască să-ţi iei viaţa în propriile mâini. Mai ales dacă locuieşti în România.

Nu mă înţelege greşit, îmi place ţara mea şi nu aş vrea să plec în străinătate cât mai am o şansa să fac ceva aici dar aş fi prea naivă să nu recunosc că ai prea puţine şanse că tânăr să te descurci fără să faci tot felul de compromisuri sau fără să pleci dincolo cel puţin pentru un timp. Dacă măcar acolo ar umbla câinii cu colaci în coadă ca să folosesc o expresie destul de uzată dar mulţi dintre prietenii mei care au plecat îmi povestesc că viaţa nu e nicăieri chiar aşa de roz oricât de optimist ai fi.

Am noroc cel puţin că nu tot timpul mă gândesc la lucruri aşa de serioase că altfel aş muri cu cel puţin zece ani mai repede. Cel puţin eu pot să mă încred în Dumnezeu şi să cred că El îmi va conduce paşii oricât de greu ar fi să răzbeşti şi aşa nu-mi pierd speranţa că o să fie mai bine şi pentru partea asta din Europa. Poate o să-mi spui că sunt multe alte lucruri mult mai vesele cu care îşi poate umple căpşorul o fată drăguţă dar câteodată nu pot să mă abţin să nu mă gândesc la tot ceea ce văd în jur şi să mă întreb când o să-şi dea seamă România câtă nevoie are de Dumnezeul ei.

Hope to hear from ya' soon!

PS. Pun pariu că nici unul dintre voi nu a ajuns până la punctul asta cu lectura. Ţinând cont de faptul că ăsta nu era cel mai lung dintre mailuri nici nu mai pot să-l acuz pe omul meu că a fugit cât a văzut cu ochii. Cine ştie unde ajungeam dacă erau bloguri şi pe vremea aia.

Jos cenzura!

Cand am inceput sa scriu blogul am spus ca scriu pentru ca pot. Se pare ca nu pot, mai ales daca vreau sa nu provoc prea multe valuri in paharul cu apa.

O manevra utilizata in cazul unei furtuni in larg e sa mergi cat mai repede inainte. La viteze mari tai valul si ai sanse mai bune sa scapi.

Invazie de inimioare rosii

Se pare ca 14 februarie este o data atat de importanta incat exista chiar si un ajun de Sfantul Valentin. Cu cativa ani in urma speram ca lumea o sa se plictiseasca rapid si dupa o disputa intensa pro sau contra o sa putem sterge din calendar aceasta sarbatoare. Din pacate tot ce atrage controverse atrage si atentie si trebuie sa constat ca Sfantul Valentin si Sfantul Anti Valentin sunt aici ca sa ramana in malluri, alimentare din fata blocului, reviste, jurnale de stiri si bloguri pentru multi ani de acum inainte.

Nici nu mi se pare o idee asa de proasta sa avem ceva de sarbatorit in februarie si sa anticipam primavara si sezonul de imperechere cu doua saptamani mai repede dar tare mi-ar placea sa putem scapa de asocierea cu inimioarele astea care rasar in toate partile. Si as vrea sa fie un pic mai mult respect pentru "Te iubesc"-urile puse si pe hartie igienica.

Targu Mures se lauda tot timpul anului cu un parc al indragostilor. Din pacate ceea ce il face parcul indragostitilor nu este faptul ca vezi perechi lipite pe toate bancile si pe toate aleile, sau faptul ca te poti plimba numai daca te tii de mana sau in cel mai rau caz de brat, sau faptul ca trebuie sa te saruti zgomotos la fiecare cinci pasi ci faptul ca au cosuri de gunoi in forma de inimioare rosii si oribile.

Eu serbez Sfantul Anti Valentin anul asta pentru ca inca nu ne-am hotarat cu totii sa ne indragostim mai mult pe sfarsitul iernii. Poate dupa ce o sa se puna un pic de praf pe sarbatoarea asta nou-nouta de import si o sa inventam moduri mai creative sa celebram un lucru atat de magic ca inmultirea speciei o sa serbez si eu Sfantul Valentin. Eu propun ca de 14 februarie toata lumea sa stea in casa si sa faca copii si de ce nu chiar si in ajun si in a doua zi de Sfantul Valentin. Bineinteles ca ar trebui sa fie zile libere 14 si 15 februarie.

Note to myself

Chiar daca consum catina, laptisor de matca, spirulina, uleiuri esentiale, citrice, alte ierburi, plante, fructe si suplimente alimentare cu efecte benefice in prevenirea virozelor de sezon daca ies din club doar in maieu in februarie ca sa vorbesc la telefon pentru ca inauntru este prea mult zgomot si nu se poate vorbi omeneste nici macar din toaleta fetelor o sa prind nisip in gat, o sa imi pierd vocea, o sa imi storc creierii pe nas, nu o sa mai stiu ca mancarea si lumea pot sa aiba o infinita variatie de arome si mirosuri si o sa am ca dorinta suprema sa pot primi destul aer prin nasul infundat incat sa pot adormi seara.

I need a mommy!

S-a pierdut o steluta

Intr-o zi o fetita a vrut sa se opreasca. Dar nu ca sa nu mai mearga la scoala, ca sa nu mai aiba de facut teme, ca sa nu mai trebuiasca sa alerge dupa mingi si dupa fluturi, s-a intins doar pe iarba, privind la cer, un cer banal negru-bleumarin-albastru-cu stele, si a vrut sa nu se mai ridice. A vrut ca cerul sa inceapa sa se invarta, sau ca pamantul sa se invarta cu ea cu tot, tot mai tare pana cand nu ar mai fi fost lipita de gravitatie de planeta, pana cand reusea sa se desprinda. Sau pana cand iarba ar fi reusit sa creasca prin ea.

Era suparata pentru ca la un inceput de martie a primit o steluta de argint, o steluta ca toate stelutele, cu cinci colturi, tocmai cand credea ca o sa treaca toata ziua fara sa primeasca nimic. Si cand a tinut-o in palma s-a gandit ca steluta o sa-i aminteasca tot timpul sa mai astepte inca putin de fiecare data cand crede ca nu mai primeste nimic.

Dar intr-o zi steluta a vrut sa se opreasca, nu pentru ca nu mai vroia sa sclipeasca, si sa stea atarnata de un lantisor subtire, si sa fie rece cand nu sta lipita de piele un timp. S-a intins doar pe iarba, privind la cer, un cer banal negru-bleumarin-albastru-cu stele, si a vrut sa nu se mai ridice.