Cândva în vacanţa de la sfârşitul liceului, o idilă văratică a degenerat într-o lungă listă de mailuri, destul de unidirectionate, scrise la internet cafe-ul din oraş. Ca orice idilă care degenerează, s-a lăsat cu o curăţenie generală printre mailurile trimise. Un singur mail a rămas, rătăcit printre drafturi. Îmi pare rău că nu am mai multe, la fel cum mi-ar părea rău, după un timp, dacă m-aş hotărî din cauza unei furii de moment să fac curăţenie pe blogul ăsta.
***
Azi nu am prea multe noutăţi şi mă cam plicti dar sper să-mi găsesc ceva de făcut cât de curând. De fapt am fost pe la bibliotecă şi mi-am luat un braţ de cărţi aşa că mai tot timpul stau la mine în cameră şi citesc. Nu că nu mi-ar plăcea, dar cred că aş prefera să ies undeva pentru că e cam aiurea să irosesc bunătate de vacanţă stând în casă.
De citit o să am eu vreme destulă la iarnă sau atunci când o să plouă. Cred că până la urmă o să vorbesc cu o prietenă şi o să merg la bazin sau măcar la ştrand cu toate că nu prea am chef. De obicei e aglomerat şi nu prea se potriveşte cu ideea mea despre distracţie să fii aruncată în apa de voie de nevoie ori de câte ori îi vine la unul cheful să facă pe interesantul aşa că până la urmă tot acasă cred că o să rămân.
Aproape toată lumea e plecată din oraş în timpul verii şi acum chiar că-mi pare rău că tabăra nu a ţinut măcar o lună. Dar dacă mă gândesc mai bine m-aş fi mulţumit şi dacă Ocna era un pic mai aproape sau dacă ai fi putut veni mai des. Cred că ăsta e felul meu de a-ţi spune că îţi simt lipsa. Dar să nu te obosim prea tare cu lamentările mele, cred că alţii au probleme mult mai mari decât o păcătoasă de plictiseală şi aş fi o nerecunoscătoare dacă m-aş plânge că nu am nimic de făcut după ce un an întreg nu mi-am dorit nimic altceva.
Dar ce să-i faci aşa e omul, nu există fiinţă mai nemulţumită. Mă mir cum de nu se mai sătura câteodată Dumnezeu de noi după cât ne plângem şi după câte dorinţe avem. Trebuie că are şi o infinită răbdare pe lângă o infinită bunătate. Mă bucur că măcar am intrat la facultate pentru că inactivitatea mă omoară. Măcar aşa mi-am asigurat ceva de făcut pentru următorii cinci ani. Îmi dau seamă ce greu trebuie să fie să termini şcoala şi să trebuiască să-ţi iei viaţa în propriile mâini. Mai ales dacă locuieşti în România.
Nu mă înţelege greşit, îmi place ţara mea şi nu aş vrea să plec în străinătate cât mai am o şansa să fac ceva aici dar aş fi prea naivă să nu recunosc că ai prea puţine şanse că tânăr să te descurci fără să faci tot felul de compromisuri sau fără să pleci dincolo cel puţin pentru un timp. Dacă măcar acolo ar umbla câinii cu colaci în coadă ca să folosesc o expresie destul de uzată dar mulţi dintre prietenii mei care au plecat îmi povestesc că viaţa nu e nicăieri chiar aşa de roz oricât de optimist ai fi.
Am noroc cel puţin că nu tot timpul mă gândesc la lucruri aşa de serioase că altfel aş muri cu cel puţin zece ani mai repede. Cel puţin eu pot să mă încred în Dumnezeu şi să cred că El îmi va conduce paşii oricât de greu ar fi să răzbeşti şi aşa nu-mi pierd speranţa că o să fie mai bine şi pentru partea asta din Europa. Poate o să-mi spui că sunt multe alte lucruri mult mai vesele cu care îşi poate umple căpşorul o fată drăguţă dar câteodată nu pot să mă abţin să nu mă gândesc la tot ceea ce văd în jur şi să mă întreb când o să-şi dea seamă România câtă nevoie are de Dumnezeul ei.
Hope to hear from ya' soon!
PS. Pun pariu că nici unul dintre voi nu a ajuns până la punctul asta cu lectura. Ţinând cont de faptul că ăsta nu era cel mai lung dintre mailuri nici nu mai pot să-l acuz pe omul meu că a fugit cât a văzut cu ochii. Cine ştie unde ajungeam dacă erau bloguri şi pe vremea aia.
***
Azi nu am prea multe noutăţi şi mă cam plicti dar sper să-mi găsesc ceva de făcut cât de curând. De fapt am fost pe la bibliotecă şi mi-am luat un braţ de cărţi aşa că mai tot timpul stau la mine în cameră şi citesc. Nu că nu mi-ar plăcea, dar cred că aş prefera să ies undeva pentru că e cam aiurea să irosesc bunătate de vacanţă stând în casă.
De citit o să am eu vreme destulă la iarnă sau atunci când o să plouă. Cred că până la urmă o să vorbesc cu o prietenă şi o să merg la bazin sau măcar la ştrand cu toate că nu prea am chef. De obicei e aglomerat şi nu prea se potriveşte cu ideea mea despre distracţie să fii aruncată în apa de voie de nevoie ori de câte ori îi vine la unul cheful să facă pe interesantul aşa că până la urmă tot acasă cred că o să rămân.
Aproape toată lumea e plecată din oraş în timpul verii şi acum chiar că-mi pare rău că tabăra nu a ţinut măcar o lună. Dar dacă mă gândesc mai bine m-aş fi mulţumit şi dacă Ocna era un pic mai aproape sau dacă ai fi putut veni mai des. Cred că ăsta e felul meu de a-ţi spune că îţi simt lipsa. Dar să nu te obosim prea tare cu lamentările mele, cred că alţii au probleme mult mai mari decât o păcătoasă de plictiseală şi aş fi o nerecunoscătoare dacă m-aş plânge că nu am nimic de făcut după ce un an întreg nu mi-am dorit nimic altceva.
Dar ce să-i faci aşa e omul, nu există fiinţă mai nemulţumită. Mă mir cum de nu se mai sătura câteodată Dumnezeu de noi după cât ne plângem şi după câte dorinţe avem. Trebuie că are şi o infinită răbdare pe lângă o infinită bunătate. Mă bucur că măcar am intrat la facultate pentru că inactivitatea mă omoară. Măcar aşa mi-am asigurat ceva de făcut pentru următorii cinci ani. Îmi dau seamă ce greu trebuie să fie să termini şcoala şi să trebuiască să-ţi iei viaţa în propriile mâini. Mai ales dacă locuieşti în România.
Nu mă înţelege greşit, îmi place ţara mea şi nu aş vrea să plec în străinătate cât mai am o şansa să fac ceva aici dar aş fi prea naivă să nu recunosc că ai prea puţine şanse că tânăr să te descurci fără să faci tot felul de compromisuri sau fără să pleci dincolo cel puţin pentru un timp. Dacă măcar acolo ar umbla câinii cu colaci în coadă ca să folosesc o expresie destul de uzată dar mulţi dintre prietenii mei care au plecat îmi povestesc că viaţa nu e nicăieri chiar aşa de roz oricât de optimist ai fi.
Am noroc cel puţin că nu tot timpul mă gândesc la lucruri aşa de serioase că altfel aş muri cu cel puţin zece ani mai repede. Cel puţin eu pot să mă încred în Dumnezeu şi să cred că El îmi va conduce paşii oricât de greu ar fi să răzbeşti şi aşa nu-mi pierd speranţa că o să fie mai bine şi pentru partea asta din Europa. Poate o să-mi spui că sunt multe alte lucruri mult mai vesele cu care îşi poate umple căpşorul o fată drăguţă dar câteodată nu pot să mă abţin să nu mă gândesc la tot ceea ce văd în jur şi să mă întreb când o să-şi dea seamă România câtă nevoie are de Dumnezeul ei.
Hope to hear from ya' soon!
PS. Pun pariu că nici unul dintre voi nu a ajuns până la punctul asta cu lectura. Ţinând cont de faptul că ăsta nu era cel mai lung dintre mailuri nici nu mai pot să-l acuz pe omul meu că a fugit cât a văzut cu ochii. Cine ştie unde ajungeam dacă erau bloguri şi pe vremea aia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu