Con toda palabra, Lhasa de Sela

To kill a mocking bird, Harper Lee

"Atticus said that Jem was trying hard to forget something, but what he was really doing was storing it away for a while, until enough time passed. Then he would be able to think about it and sort things out. When he was able to think about it Jem would be himself again."

Moş crăciun - Versiunea surorii rătăcite

În îmbulzeala creată de cadouri şi/sau fum lacrimogen surioara mea mai mare a reuşit să mă piardă. Bănuiesc că în acele momente eu eram fascinată de artificiile care miroseau urât trase de oameni prea proşti ca să ştie că artificiile se trag seara. Asta am crezut eu până acum. Din fericire un domn drăguţ m-a dus la unul din camioanele cu cadouri distribuite de ajutoarele lui moş crăciun - militari în termen în cazul de faţă - iar după ce le-a explicat situaţia, unul din militari a încercat să mă convingă să le spun unde stau.

Din păcate, deşi aveam doar 7 ani, eu mi-am amintit de sfaturile date de tata, în special cele în legătură cu "nu intra în casă dacă pe holul scării sunt oameni necunoscuţi" şi "în nici un caz nu arăta la cineva unde stai", iar eu am extins această categorie şi la bărbaţi îmbrăcaţi în haine kaki. După mai multe încercări eşuate de a extrage informaţia de la mine, şi o mită constând într-o pungă cu cadouri, sora mea mai mare a fost chemată prin staţie iar după ce am fost recuperată ne-am întors cu prada acasă.

Nu mai ţin minte cât de bune au fost portocalele, doar că ciocolată promisă la radio nu a ajuns şi în punga noastră, iar întreagă întâmplare a fost inclusă în dosarul "nu le spune la mama şi tata" la fel cu întâmplarea în care tot sora mea mai mare mi-a rupt nasul într-o încercare de a deveni noile staruri în ale acrobaţiei. De fapt dacă stau şi mă gândesc poate încerca să îmi transmită cât de fericită era că trebuie să îşi împartă păpuşile.

Moş Crăciun

Am schimbat serialele cu margarete şi bampiri pe un documentar despre fărâmiţarea vecinilor noştri iugoslavi pentru că abia după o discuţie cu un coleg sârb mi-am dat seamă că am doar o foarte vagă idee despre evenimentele de dincolo de graniţa noastră de la sud-vest. Încă nu sunt lămurită după o discuţie pe autocar şi după vizionarea primelor două părţi din documentar dar imaginile din '90 mi-au amintit de un crăciun din acea perioadă.

Cutiile cu ajutoare au fost primul avans al promisiunilor vestice de bunăstare de după revoluţie. Chiar dacă mica mafie de distribuţie ce s-a creat în jurul pachetelor făcea hainele folosite un pic mai murdare era o fericire pură să-ţi vezi garderoba dublată de la o zi la alta, chiar şi la 10 ani. Nu ştiu dacă ne-am înfruptat doar pe considerente religioase, e foarte posibil ca pachetele să fi fost primite doar de mica noastră minoritate de inspiraţie americană. Ce e sigur e că înainte de acel crăciun s-a anunţat la radio şi prin şcoli că Moş Crăciun, ieşit triumfător din lupta cu Moş Gerilă, o să facă un act de mare generozitate în parcul din oraşul nostru.

Foarte încântată i-am luat şi pe fraţii mei mai mici, bănuind că oricât de de treabă e moşul nu o să se lase convins că vreau mai mult de un pachet pentru acasă. Copiii s-au adunat în număr destul de mare încât să tixeasca parcul, majoritatea dintre ei având ca însoţitori părinţi care nu trebuiau să meargă la serviciu ca ai noştri.

După o oarecare aşteptare absolut necesară pentru crearea suspansului a sosit şi moşul însoţit de câteva maşini de marfă din care se aruncau pungile de plastic cu cadouri. Dintr-o data ne-am trezit prinşi în mijlocul unui campionat al sportului nostru naţional preferat - datul din coate şi împinsul la cozi. Din nefericire nu eram în primele rânduri din cauza unei trăsături de familie care ne împiedică să ajungem la oră fixă la orice tip de eveniment.

În momentul în care încercam să ajungem pe poziţii mai strategice am fost împiedicaţi din activităţile noastre sportive de un fum galben şi înecăcios cunoscut şi sub numele de gaz lacrimogen. Poliţia a intervenit excepţional de operativă împotriva haitelor de mici derbedei nesătui, sugrumând conflictul şi aducând din nou ordinea şi disciplina în paşnicul nostru oraş păzit de dealuri. Am reuşit cumva să interceptăm şi noi o pungă dar, cu toată magia sărbătorilor, portocalele pe care le-am împărţit acasă în anul acela au avut un gust mai degrabă amar.

All That Talking, The Cat Empire

There once was a boy II, Ghiță Bordea

So the boy in the bowl the one behind walls he who felt lonely in the confines of himself, went to the very center of his space, he stood face to face with the now empty place where he first found himself someplace, where first he was anywhere. He looked at that dark lonely space that was in no way special or unlike any other space or slice or area of his jail, he then thought I am here and I am also there, but the me that is there can by being made help himself be free of this jail.

The boy did not see a change or a flash he did not tire he did feel any less but there in front of him now stood a thing of light and of translucent fibers that went out and around a small glowing star, it was a strange sight, it was quite weird for how could that be him when he did not look like anything at all?

There once was a boy

There once was a boy, a young quiet boy, a boy who was born with a great big soul. Now you might say “how can one have a big soul?” and that would not be a strange question, for you see this boy was very strange for his soul was the size of several mortal ones.

This was in fact a very sad thing, for he found that he was but a small tiny fish swimming in a great big bowl through the glass of which he could just see an exciting new world, something of color and smell and touch and feeling something made of joy and sadness and fun. The boy wanted so much to grow enough to taste some of these new things that he tried and fought to go to that place, to take a step over that edge.

He wanted to live so much that he jumped and he ran then tried to hit or to scratch or at least pass through that great invisible wall - if he could get passed he just knew that he would be able to hate that damn wall, and that almost made him sad.

You see in this place he was in, the boy could no more feel anything than draw a single breath in its waters, the only emotion he knew and felt then was something he would later call “loneliness”. He then had a thought or a thought came to him, he just knew that there was something he could do. He said to himself: if I now am and was not before and for now there is just me, then there can be some other me but a me that can help and that will let me see what is outside.