marți, 22 ianuarie 2008

Cu trenul…

Se pare ca nu este chiar asa de adevarat ca inceputurile sunt mai grele, primele randuri din blog au venit parca de la sine. Poate si pentru ca eram sigura ca vreau sa ma apuc de unul. In schimb cand a venit vorba de continuare nu a fost chiar asa de usor. Nu am reusit sa ma lamuresc despre ce vreau sa scriu, cum as putea sa nu ii plictisesc pe cei interesati. La un moment am avut chiar tentativa sa scriu despre ce ma ocup eu intr-o zi normala. Poate nu chiar una dintre cele mai obisnuite zile pentru ca pe astea le-as putea rezuma foarte rapid la trezitul de dimineata, sfertul de ora din baie, imbracatul, metroul, monitorul de la servici, metroul din nou, monitorul de acasa, o carte ca sa pot adormi si somn, ci una din zilele in care oamenii pe care ii intalnesc imi fac ziua mai interesanta.

Daca de cei pe care ii vad pe strada ar fi foarte simplu sa vorbesc, pentru ca probabil nici nu s-ar recunoaste in descrierea facuta de o straina la prima impresie, pe cei pe care ii vad mai mult de o singura data, pe cei care au si un nume nu cred ca ar fi la fel de corect sa ii expun. Faptul ca eu gasesc o oarecare consolare in a ma pune in randuri pentru altii nu imi da dreptul sa ii pun pe ei in situatia in care sa se vada intr-o oglinda mai mult sau mai putin obiectiva. Oricum ar fi ei, chiar si oamenii simpli cu care am o conversatie banala pe tren ma fac sa simt ca sunt un pic mai bogata.

Este o mica exceptie totusi la ultima afirmatie. Un domn imbracat simplu a intrat in vagon, s-a asezat, si-a tinut capul in maini cateva momente si a spus foarte teatral ca era sa faca o mare prostie, sa se arunce din tren. Nimeni nu a spus nimic, ca si cum daca o sa ignoram ce am auzit ar fi ca si cum nu s-a intamplat nimic. M-am simtit destul de mizerabil pentru ca primul meu gand a fost ca dupa ce o sa auzim o poveste o sa astepte de la noi niste bani. Poate erau si motive perfect logice pentru care nu l-am crezut, dar mi-e groaza ca la un moment dat o sa intalnesc un om care nu mai are nici o speranta si eu o sa ma gandesc ca asist la o sceneta repetata la nesfarsit ca sa faca un ban cinstit.

Dintre toti oamenii pe care ii intalnesc m-as lipsi cu mare bucurie de cei care se cred un pic mai destepti decat altii si vor sa castige cativa arginti din bunatatea si mila celorlalti pentru ca interactiunea cu ei ma face si pe mine un pic mai meschina, un pic mai insensibila la necazul celor din jurul meu. E urata o lume in care in momentul in care auzi de o incercare de sinucidere te gandesti ca trebuie sa te cauti in portofel.

3 comentarii:

cris spunea...

si pana la urma era genuine omu? :D sau ai avut dreptate ca trebuie sa te cauti in portofel...

getbordea spunea...

S-a lovit de interesul foarte scazut al celor din compartiment si nu a cerut explicit bani.

Anonim spunea...

Dupa ce am citit acest post si cel de dinainte(cel cu cartile si compunerile din copilarie) cred ca defapt ceea ce iti doresti fie in realitate fie in subconstient este realizarea unui roman,dar pe moment poate muza,in rautatea ei,ti-a ramas ascunsa.Regasesc in ceea ce scrii o fluenta placuta a frazelor si o asociere interesanta a cuvintelor sper cu nerabdare sa-ti citesc 'compunerile' viitoare:)