Frumuseţea şi norocul VI
Au călătorit aşa zile în şir, câteodată fără să vadă picior de om de dimineaţa până seara, fără să schimbe nici o vorbă, numai cu gândurile care se învolburau neliniştite înainte, mult mai repede decât îl putea purta Pietrosul. Câteodată avea impresia că o să se îmbolnăvească de nerăbdare.
A durat ceva până când a observat că peisajul începuse să se schimbe. Pădurile dese rămăseseră de mult în urmă şi în locul lor se întindeau acum pietre gri colţuroase, cu câteva fire de iarbă pipernicită ici şi colo. Chiar dacă nu trebuiau să urce foarte mult, înaintau greu pentru că de multe ori trebuiau să facă ocoluri mari ca să evite stâncile mai înalte. Dacă Pietrosul ar fi fost un cal obişnuit şi-ar fi frânt de mult picioarele, dar pietrele se fărâmiţau pe unde călca el.
Înspre seară s-au oprit şi au mâncat o cină mai săracă, calul s-a mulţumit cu câteva fire de iarbă şi Făt-Frumos cu o bucată de pâine rămasă de la o masă mai serioasă. Nu văzuse nici măcar un iepure toată ziua şi oricum nu ar fi găsit lemne ca să-l pregătească sau ca să se încălzească. Poate s-ar mai fi înveselit un pic uitându-se la flăcările jucăuşe.
Şi-a strâns mai aproape haina şi s-a întins gândindu-se la focul aspru şi la patul din ultimul han, care acum îi păreau mult mai primitoare şi la nopţile pe care mai trebuia să le petreacă păzit numai de stele. În faţa ochilor a început să i se desfacă drumul spre casă, într-o seară de vară, la apus. Simţea în oase oboseala drumului şi a lunilor petrecute printre străini, până şi copacii îl întâmpinau cu bucurie, îi ştiau toate juliturile din copilărie şi şi el îi recunoştea.
Încă vreo câţiva paşi şi ar fi putut să vadă casă părintească, gardul de nuiele, merii din grădină, florile mamei, ferestrele prin care altădată vedea ploaia şi prima zăpadă, poate chiar şi pe mama cu gândul la el, dorindu-l mai aproape.
Se trezi cuprins de frig şi cu inima strânsă de dor, sigur că toate pot să mai aştepte, că orice altceva e neimportant şi că trebuie să se întoarcă acasă. Cu mintea încă aiurită de vis se urcă pe cal şi porni înapoi. Stelele prinseră a se învârti nebune şi ultimul gând care îi trecu prin cap fu că iubita lui e pierdută, fără nici o speranţă de scăpare.
Au călătorit aşa zile în şir, câteodată fără să vadă picior de om de dimineaţa până seara, fără să schimbe nici o vorbă, numai cu gândurile care se învolburau neliniştite înainte, mult mai repede decât îl putea purta Pietrosul. Câteodată avea impresia că o să se îmbolnăvească de nerăbdare.
A durat ceva până când a observat că peisajul începuse să se schimbe. Pădurile dese rămăseseră de mult în urmă şi în locul lor se întindeau acum pietre gri colţuroase, cu câteva fire de iarbă pipernicită ici şi colo. Chiar dacă nu trebuiau să urce foarte mult, înaintau greu pentru că de multe ori trebuiau să facă ocoluri mari ca să evite stâncile mai înalte. Dacă Pietrosul ar fi fost un cal obişnuit şi-ar fi frânt de mult picioarele, dar pietrele se fărâmiţau pe unde călca el.
Înspre seară s-au oprit şi au mâncat o cină mai săracă, calul s-a mulţumit cu câteva fire de iarbă şi Făt-Frumos cu o bucată de pâine rămasă de la o masă mai serioasă. Nu văzuse nici măcar un iepure toată ziua şi oricum nu ar fi găsit lemne ca să-l pregătească sau ca să se încălzească. Poate s-ar mai fi înveselit un pic uitându-se la flăcările jucăuşe.
Şi-a strâns mai aproape haina şi s-a întins gândindu-se la focul aspru şi la patul din ultimul han, care acum îi păreau mult mai primitoare şi la nopţile pe care mai trebuia să le petreacă păzit numai de stele. În faţa ochilor a început să i se desfacă drumul spre casă, într-o seară de vară, la apus. Simţea în oase oboseala drumului şi a lunilor petrecute printre străini, până şi copacii îl întâmpinau cu bucurie, îi ştiau toate juliturile din copilărie şi şi el îi recunoştea.
Încă vreo câţiva paşi şi ar fi putut să vadă casă părintească, gardul de nuiele, merii din grădină, florile mamei, ferestrele prin care altădată vedea ploaia şi prima zăpadă, poate chiar şi pe mama cu gândul la el, dorindu-l mai aproape.
Se trezi cuprins de frig şi cu inima strânsă de dor, sigur că toate pot să mai aştepte, că orice altceva e neimportant şi că trebuie să se întoarcă acasă. Cu mintea încă aiurită de vis se urcă pe cal şi porni înapoi. Stelele prinseră a se învârti nebune şi ultimul gând care îi trecu prin cap fu că iubita lui e pierdută, fără nici o speranţă de scăpare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu